La data de 19 ianuarie 2004, SC Fotbal Club Steaua București i-a solicitat acordul Clubului Sportiv al Armatei Steaua, pentru înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci (OSIM) a unei „mărcii individuale combinate constând din denumirea „STEAUA” București, cu element figurativ și culori revendicate roșu, galben, albastru și alb”.

Răspunsul a fost negativ. Şi, deși gestul de a cere consimţământul CSA Steaua a fost unul mai degrabă politicos, decât juridic necesar, peste ani el va fi invocat în procese drept o dovadă de „rea credinţă”. 

CSA nu a contestat înscrierea mărcii la OSIM

La 29 ianuarie 2004, SC Fotbal Club Steaua București depune la OSIM o cerere pentru înregistrarea mărcii STEAUA BUCUREŞTI (număr marcă: 061735), având culorile revendicate albastru, roșu, galben și alb și reprezentarea grafică în foto 3 (stânga). Cu mini diferenţe, este emblema sub care echipa de fotbal Steaua București câștigase în 1986 Cupa Campionilor Europeni, iar un an mai târziu – Supercupa Europei.

Deși era la curent cu aceste demersuri ale SC Fotbal Club Steaua București, CSA nu a intervenit la OSIM. Art.6, lit. d) din legea 84/1998 prevede explicit că „o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii”. Astăzi, CSA susţine tocmai acest lucru, că SC Fotbal Club Steaua București a procedat cu rea-credinţă la înregistrarea mărcii, „scopul real urmărit fiind, printre altele, aproprierea unei mărci notorii, care a aparţinut și aparţine Clubului Sportiv al Armatei „Steaua” București, în scop comercial”. De ce nu a reacţionat CSA în ianuarie 2004? E simplu: nu avea înregistrată marca și nici nu putea demonstra că este proprietara unei „mărci notorii”. Cu alte cuvinte, nu putea reclama furtul, atâta vreme cât nu putea dovedi că este proprietara bunului furat.

Conform legislaţiei din România, marca notorie este protejată, fără a mai fi necesară înregistrarea acesteia. Ȋnsă, potrivit regulii 16, alin. (4) și (5) din Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998, „notorietatea trebuie dovedită de către cel care o invocă. Ȋn susţinerea notorietăţii unei mărci pe teritoriul României pot fi prezentate acte, cum ar fi cele privind comercializarea sau punerea în vânzare a produselor ori prestarea de servicii sub marca notorie, importul sau exportul produselor pe care marca notorie este aplicată, publicitatea sau reclama produselor și serviciilor sub marca notorie în Romania etc.” Ori, Clubul Sportiv al Armatei nu putea aduce aceste dovezi, atâta vreme cât, din 1999, echipa de fotbal care „presta servicii sub marca notorie” nu se mai afla în posesia sa.  

Pe principiul „mai bine mai târziu, că nu se știe când ne folosește”, Clubul Sportiv al Armatei Steaua București se mobilizează și depune la rându-i, la OSIM, o cerere pentru înregistrarea mărcii... STEAUA BUCUREŞTI (număr marcă: 072827), adică a „mărcii notorii” care nu avea nevoie de înregistrare. Marca avea culorile revendicate - roșu, galben și albastru și reprezentarea grafică în foto 3 (dreapta). Cererea CSA Steaua București a fost depusă la OSIM la 22 martie 2004, adică la două luni DUPÃ cererea venită din partea SC Fotbal Club Steaua București. 

Ȋn sprijinul cererii ei, CSA invocă faptul că este proprietara unei mărci similare (număr marcă 026915), cea aprobată de OSIM în 1998. La rându-i, SC Fotbal Club Steaua SA cesionează, la 28 aprilie 2004, marca deja înregistrată de AFC Steaua  (număr marcă: 045638), pentru a justifica îndreptăţirea asupra elementului verbal. Ȋncepe războiul „marcă versus marcă”. Şi, incredibil pentru deznodământul din zilele noastre, SC Fotbal Club Steaua București câștigă bătălia, reușind să obţină certificatul de înregistrare a mărcii la data de 3 decembrie 2004.   

Conform art. 8 din Legea 684/1998 - republicată, „dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii”. Cum pe tabela de marcaj a OSIM, scorul îi era net defavorabil, CSA Steaua București trece la jocul dur, iar în februarie 2006, contestă la OSIM Decizia nr.213580/09.06.2005 și Decizia nr.500437/28.04.2004 de înscriere a cesiunii totale a mărcii STEAUA nr.45638 făcută de Asociaţia Fotbal Club Steaua București către SC Fotbal Club Steaua București. Plângerea îi este respinsă. Iar CSA Steaua București intră în posesia mărcii pentru care făcuse cerere abia la 12 iulie 2006.

Se spune că nu întotdeauna adevărul factual coincide cu adevărul juridic. Adică, degeaba ai dreptate în realitate, dacă instanţa decide atfel. Ȋn cazul „marca STEAUA”, Clubul Sportiv al Armatei a susţinut, la Ȋnalta Curte de Casaţie și Justiţie, că „marca nr. 61735 Steaua București, care este asemănătoare până la identitate cu marca notorie „Steaua București” nr. 72827, aparţinând Clubului Sportiv al Armatei „Steaua” București, a fost înregistrată împotriva titularului mărcii notorii, utilizându-se în acest scop documentele de transmisiune privind marca nr. 45638”. 

Clubul Sportiv al Armatei amestecă însă nu doar noţiuni distincte din legea 84/1998 („marcă notorie”, „marcă înregistrată”), ci și trecutul cu viitorul. Pentru că, la data când SC FC Steaua SA a cerut la OSIM înregistrarea mărcii,  „marca notorie „Steaua București” nr. 72827” nu exista în baza oficială de date, nici măcar ca intenţie...

Că timpul nu are aceeași unitate de măsură pentru CSA rezultă și din faptul că abia după 7 ani a realizat că deţine o marcă notorie. Deși marca respectivă fusese folosită, în mod public, în toată această perioadă, Clubul Sportiv al Armatei a reacţionat abia în mai 2011, solicitând în instanţă anularea celor două mărci înregistrate la OSIM de Asociaţia Fotbal Club „Steaua” București și, respectiv, de SC  Fotbal Club „Steaua” București. 

Art.49 din legea 84/1998 prevede însă că „titularul unei mărci anterioare, care cu știinţă a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani folosirea unei mărci posterior înregistrată, nu poate să ceară anularea și nici să se opună folosirii mărcii posterioare pentru produsele și serviciile pentru care această marcă posterioară a fost folosită, afară numai dacă înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea credinţă”.

Şi, deși în cazul de faţă „marca anterioară” era cea care, în acte, aparţinea SC Fotbal Club Steaua  București, iar „marca posterioară” – cea a Clubului Sportiv al Armatei Steaua București, întreaga acţiune din instanţă avea să se concentreze pe singura excepţie de la regula din art.49 - „înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea credinţă”.