În lumea în care ne aflăm, unii oameni decid să trăiască fără bani și o fac ani la rândul după ce-și evaluează riguros nevoile, despărțindu-le pe cele false de cele autentice iar mai apoi centrându-și existența pe valorile care nu pot fi obținute cu bani. Auzim despre case off grid, adică nebranșate la vreo rețea oarecare, capabile să-și obțină curentul electric de la soare și vânt, apa din pânza freatică și de la ploaie, energia termică din orientarea față de punctele cardinale. Există orașe care-și propun programe zero waste ambițioase, cartiere care convertesc terenuri virane în minunate grădini urbane ecologice, călători pe bicicletă în jurul lumii, femei care nasc acasă prunci care nu vor fi vaccinați niciodată și meșteșugari care reînvie ocupații centrate pe producerea manuală de obiecte unicat sau la scară mică.

Toate exemplele din paragraful anterior au un denominator comun: evadarea din sistem. Poți refuza banii, factura de curent electric, poluarea de orice fel sau să câștigi banii dintr-o activitate de tip industrial (cam toate metodele moderne sunt tributare unei abordări de tip bandă de montaj, inclusiv învățământul, oricât de greu ar părea de acceptat la o privire superficială!). Fiecare gest în parte este mărturia neîncrederii în soluțiile prefabricate pe care ni le oferă acum societatea și pe care cei mai mulți dintre noi le înghițim pe nemestecate, pentru că așa-face-toată-lumea. O nejustificată gregaritate ne face pe noi să-i privim cu suspiciune pe toți cei care rup rândurile, fie ei vegani, amatori de drumeții ecvestre sau freelanceri.

Întâmplarea face că zilele astea două persoane publice au decis să-și retragă copilul din școala de stat în favoarea școlii acasă. S-a dezlănțuit, cum era de așteptat, furtuna, pentru că românilor le place foarte mult să se schimbe totul, dar numai dacă schimbările sunt în punctele neesențiale. Am dat dovadă, ca de obicei, că suntem cei mai cuminți rebeli de pe planetă, fioroși în nemulțumirea noastră dar blânzi cu stăpânul. Din toate părțile, profesori, bloggeri și feisbuciști, nu ne-am putut abține: de la datul cu părerea la oferitul de soluții, am oferit spectacolul neserios al unei națiuni care nu mai poate de grija altuia, dar mai ales de grija sistemului. Ne comportăm ca și cum, dacă ni s-ar pune în mână o găleată cu var și un sac de glet, n-am găsi nimic mai bun de făcut decât să ne renovăm voios pușcăriile. Pentru că, nu-i așa, sunt pușcării, dar sunt ale noastre, și trebuie să fie curate și prezentabile.

Să lămurim dintru început lucrurile, pentru că lipsa de informație e pe măsura părerismului unora: școala acasă nu este o formă de abandon școlar, ci o altă școală. De fapt, dat fiind faptul că învățământul public nu se mai ocupă demult de educație, ci strict de școlarizare, cea mai bună definiție pentru homeschooling este: educație și școlarizare la domiciliu. Această alternativă la sistemul patronat de stat este prevăzută de constituția Belgiei, Irlandei și Italiei, fiind legală în: Austria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Ungaria, Islanda, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Slovenia, Elveția, Ucraina, Marea Britanie. În unele dintre aceste țări, există diferite restricții, mergând de la obligația examinării periodice a copiilor în școlile publice, și până la obligația implicării personalului calificat în pedagogie (Islanda).

Pe de altă parte, educația la domiciliu este interzisă în: Albania, Andorra, Bielorusia, Bosnia și Herzegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Germania, Grecia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Muntenegru, Olanda, San Marino, Serbia, Spania și Suedia. România are o poziție în sensul interzicerii homeschooling-ului, în sensul că furnizează servicii pedagogice la domiciliu doar pentru copiii cu deficiențe care îi fac netransportabili sau greu transportabili, interzicând prin Codul penal inițiativele private în această direcție (art. 380, Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu).

Avem, pe continentul european 23 de țări care au legalizat homeschooling-ul contra 20 care îl interzic. Statistic, aceste cifre nu dovedesc, firește, nici că alternativa la învățământul de stat este bună, nici că este rea, pentru simplul motiv că statistica nu dovedește cel mai adesea nimic dacă e lăsată singură. Numai ca nu putem să nu observăm că o bună parte din lumea "bună” (adăugăm în treacăt: Canada, Statele Unite și Australia) a scăpat de obsesia totalitară a înregimentării copiilor într-o paradigmă educațională unică. Adică, nu se prăpădește lumea dacă o comunitate de familii pune mână de la mână și-și crește copiii, atât prin implicare personală cât și plătind serviciile unor profesori. Nu se dărâmă ministerul educației dacă unii copii vor fi educați fără catalog, fără săli de clasă, fără note și fără succesiunea ore-recreații-ore.

Și totuși, după secole de învățământ public, de unde admirația unora, gata să spargă rândurile, pentru școala acasă? Ei bine, cred că homeschooling-ul este din aceeași familie cu toate cele ce se găseau pe lângă casa omului pe vremea când acasă era mai mult decât un dormitor și o telecomandă de televizor (familie, economie, mitologie comunitară etc). Genul proxim al școlii acasă este format din: grădina și livada ecologică, producția de energie la scară redusă, prepararea mâncărurilor și a conservelor, repararea instrumentelor defecte, alăptatul natural, nașterea acasă. Înainte de marea externalizare domestică, adică mutarea economiei în fabrici, înainte ca nașterea și moartea să se mute la spital, ca boli ordinare care necesită asistență medicală, educarea copiilor ținea de familii și comunități la scară umană. Este naturală, chiar foarte probabilă preferința pentru școala acasă la cineva care a învățat să-și producă hrană naturală, are o fântână de unde extrage apă necontorizată, citește mult și este cât se poate de critic în privința impactului noilor tehnologii asupra tinerei generații.

S-au spus multe zilele astea despre școala acasă, lucruri bune și corecte dar și bâjbâieli încărcate de confuzii, acompaniate de nelipsitele bășcălii (homeschooling este un fel de playback) prin care orice subiect, oricât de grav și serios, este redus la o sursă de amuzament. Cu toți par să piardă din vedere un argument masiv în favoarea alternativei la învățământul clasic: calitatea. Să zicem că ai un puștan care vrea la opt ani să-i citești despre Michelangelo Buonarotti, și care nu cască de plictiseală nici măcar la paginile despre Lorenzo Magnificul și Florența secolului al XV-lea. Sau care-ți poate explica, la aceeași vârstă, de ce Epopeea lui Ghilgameș este mai importantă decât Cântecul Nibelungilor, după niște repere pe care le-a descoperit el. Sau care știe mai multă teorie muzicală decât un elev de clasa a VIII-a, pentru că întâmplător e îndrăgostit de Frederic Chopin și ia lecții de pian. Pentru un copil cu asemenea interese, sala de clasă se transformă într-un loc al torturii prin plictiseală. Nu spun că nu poate învăța lucruri utile și de acolo, firește că poate, dar per total pierderea de timp face ca exercițiul să fie nepermis de asimetric.

Pentru că astfel de copii, mai numeroși decât credem, deschid manuale în care, niște adulți specialiști în pedagogie decid în funcție de un copil abstract, copilul mediu. Pot să spună mulți editorialiști că învățământul actual cultivă performanța, eu sunt cât se poate de rezervat în privința acestei evaluări. Realitatea este că, în România și peste tot în lume, învățământul de masă evoluează în funcție de niște repere ale mediocrității care mutilează tot ce se cheamă excepțional. Dacă o vocație se împlinește, de regulă nu este grație învățământului de masă, ci în pofida acestuia. Genul acesta de supradotare înflorește în școala acasă, pentru că abia aceasta îl are în centrul ei pe elev. Indiferent cât de des o vor repeta demagogic legile, statutele și regulamentele didactice, în centrul învățământului de masă nu se află elevul, ci masa.

Și cum ar putea fi altfel? În anii de după 1989, corpul profesoral a sperat că efectivul claselor va scădea de la 30 la 15-20 de elevi. Dacă s-ar fi dorit acest lucru, și dacă s-ar fi vrut un învățământ centrat pe elev, s-ar fi întâmplat, numai că avem exact ceea ce s-a vrut: o magmă amorfă de elevi în care se plutesc, din loc în loc, resturi de profesori famelici. Corul celor care aruncă anatema pe părinții care îndrăznesc să iasă din sistem apără ciorba aceasta plictisită în care insulele de normalitate au un inconfundabil aer anacronic și apar doar cu titlu de excepție. Aceiași oameni care știu foarte bine că diplomele românești nu înseamnă nimic nici măcar în România (cu excepția diplomelor de Drept de la Spiru Haret pentru care se bat secretarii primăriilor rurale), care constată pe pielea lor că avem mecanici auto jalnici, instalatori care se uită înmărmuriți la o chiuvetă înfundată și tehnicieni veterinari incapabil să facă o montă artificială la bovine. Toți, produși ai învățământului public.

Ce i se poate reproșa învățământului public? Ideea monstruoasă că toți copiii de aceeași vârstă ar trebui să învețe aproximativ aceleași lucruri, în același moment, cu aceeași viteză. Părintele ei spiritual este industriașul american Henry Ford, inventatorul benzii de montaj. Singura diferență dintre profesorul care predă în acest regim și simpaticul Charlot din filmul Modern Times (1936) este aceea că muncitorul pedagogic își poate permite orice cotă de rebut vrea el. În spatele lui Charlot stă un supervizor gata să-l tragă de urechi și să-i dea șuturi în fund – anii din urmă demonstrează că picajul învățământului de masă este departe de a se fi terminat. Uneori, nivelul ratării copleșește pe acela al reușitei, iar eșecul este mai perfid și mai greu de cuantificat decât ne-am putea imagina. Există pierderi paradoxale: cum să te raportezi la elevul cu rază scurtă de acțiune, care învață atât cât îi ceri și nimic mai mult, ridică mână doar atunci când știe, vânătorul abil de note, plin de succes dar lipsit de inițiativă și pasiune, care în final nu "leagă” cunoștințele fiind lipsit de orice alt scop decât acela de a fi "bun” în mediul clasei?

Facem mare caz de promovabilitatea la examenele naționale de orice fel. Avem fetișul diplomelor, o poză lipită cu timbru sec de o foaie de hârtie cartonată ne pare o realizare. Prin anii 30, Paul Valéry, în conferința Bilanțul inteligenței, atrăgea atenția asupra unui paradox deja cunoscut în epistemologia științei: orice control pervertește acțiunea la care se aplică (cu cât măsurăm mai mult, cu atât scade precizia!). Din cel mai înalt punct de vedere, orice examen național nu este decât o formă de mediocritate intens organizată. După cum spunea Paul Valéry: "Importanța crescândă a [diplomei] este un obstacol în calea culturii și a eficienței învățământului. Diploma dă naștere la false speranțe și la o serie de viclenii condamnabile. [...] Vizând-o, scopul elevului nu mai este achiziționarea unei culturi. Profesori și elevi își organizează efortul în funcție de o probă definită, cea a bacalaureatului de exemplu, și tind spre minimul care poate fi cerut. [...] Cursa după diplome a dat naștere unei forme de culturi prefabricate de nevoile probei care este contrariul unei autentice formări intelectuale. Pentru candidat, investigația personală se reduce la programă. [...] Dar această metodă dă naștere unui mod de cunoaștere nefast culturii. Cultura, dimpotrivă, procedează prin îmbogățire personală, originală, fără imperative temporale.”

Dacă diploma este "o pierdere totală, radicală și necompensată, de timp și de energie”, cum spune același Paul Valéry, vă rog să vă gândiți care este prețul claselor a VIII-a și a XII-a, cele dinaintea examenelor de sfârșit de ciclu. Ca să nu căutați prea mult, vă spun eu: limba latină și filosofia. Aproape fără greș, acestea sunt sacrificate în favoarea dopajului intelectual dinaintea examenelor. Dacă ar fi să dau crezare elevilor mei din clasa a IX-a de anul acesta, franceza începe să sufere soarta latinei. Sacrificiul, din punctul meu de vedere, este o formă heirupistă de sinucidere intelectuală colectivă. Și nu este un accident, este o alegere premeditată a profesorilor, chipurile pentru a-i ajuta pe elevi. Doi ani școlari din doisprezece sunt complet dați peste cap înaintea unor examene de o patetică mediocritate. După care ne mirăm ipocriți că tinerii de ieri sunt astăzi lipsiți de discernământ și ordine în gândire.

Hai să vedem ce se poate face în sistemul școlii acasă și sub niciun chip nu va fi făcut vreodată de școala publică postmodernă. Neil Postman, în The End of Education, preconizează ca soluție pedagogică la marasmul contemporan un parcurs științific centrat nu pe adevăruri imuabile, ci pe eroare. Un elev care, până la axiome și legi, se concentrează pe documentarea erorii, este un adult care într-o zi va începe să gândească. O abordare diacronică a științelor din prisma căderilor și recuperărilor ar putea reprezenta antidotul la certitudinile sterpe ale celor care, dresați din școală să repete, confundă crispările cu gândirea. Școala clasică nu are nici timpul, nici răbdarea pentru această maieutică platoniciană a erorii.

În învățământul public, avem ore de educație tehnologică fără nicio reflecție despre impactul tehnologiei asupra modului nostru de a ne desfășura viața și de a gândi. Limba română a devenit una dintre cele mai inginerizate discipline, care a eliminat cu desăvârșire persuasiunea seducătoare pentru lectură, iar noi ne plângem că elevii nu citesc. Se poate învăța mai multă geografie dintr-o excursie de modă veche, cu traseu montan parcurs cu piciorul, decât din manualul de geografie predat în clasă. Cu certitudine istoria poate suscita pasiuni de durată, dar am dubii serioase în privința eliminării cronologiei din programele actuale. Nu cunosc obiect mai detestat ca logica din clasa a IX-a, și totuși ce jocuri fantastice ar putea-o ilustra. Când am început să predau, undeva la finalul secolului trecut, aveam colegi de engleză, italiană și germană. Astăzi, toată lumea vrea doar engleză, și nimic mai mult. Dacă vrei să-ți înveți copilul greacă și latină, există doar soluția școlii de acasă.

Diferența fundamentală dintre învățământul de masă și homeschooling este aceea dintre un produs de serie și un unicat. Păstrând proporțiile, există oameni pentru care o cămașă dintr-un supermarket este suficient de bună, la fel cum există unii pentru care idealul de eleganță este o ie din cânepă, îndelung brodată manual. Nu cred că una o amenință în vreun fel pe cealaltă, cred dimpotrivă că este loc sub soare pentru orice, în orice caz, obsesia pentru controlul total ține de panică și de autoaservire. Este penibil să interzici ieșirea din sistem într-o țară unde cultura plagiatului începe din clasele I-IV și a cărei cea mai bună universitate se mândrește că se află "printre primele 600 din lume”. Desigur, aventura școlii acasă poate devia spre superficialitate, dar acesta nu este un motiv pentru a suprima principiul în sine. La urma urmei, nu ducem lipsă de școli proaste nici măcar după criteriile noastre mediocre. Iar cei mai mulți dintre adulți, odată terminat numărul diplomelor pe care un om rezonabil le poate obține, sfârșesc prin a înlocui pentru totdeauna orice urmă de activitate intelectuală cu televizorul.

 

Acest articol a fost publicat inițial pe blogul autorului.