În mult discutata şi spinoasa ecuaţie a educaţiei sexuale în şcoli, există o parte ignorată: părinţii. Spunem acest lucru pentru că din cadrul public al dezbaterii acestei probleme lipsesc cu desăvârşire părinţii. Aceasta nu pentru că ei nu ar fi interesaţi de problema în discuţie, ci pentru că dezbaterea acestui subiect nu a fost niciodată cu adevărat publică, fiind aproape exclusiv teatrul unor interese promovate de ONG-uri. De fapt, toată dezbaterea publică s-a purtat între aceste entităţi.

 

Sub un prim aspect al analizei, avem de a face cu clarificarea unui aspect şi anume: dacă părinţii sunt sau nu cu adevărat interesaţi de subiect. Dintr-o perspectivă abruptă, societatea românească are de-a face cu două categorii de părinţi: aceea care consideră că educaţia şi formarea copiilor este în căderea exclusivă a şcolii şi cea de-a doua categorie reprezentată de părinţii care se văd pe ei răspunzători pentru formarea copiilor cel puţin într-o măsură egală cu cea a şcolii.

Cum însă, potrivit articolului 487 din Codul civil, părinţii au îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri, dar şi potrivit însuşirilor şi nevoilor copiilor, vom porni de la premiza că părinţii sunt interesaţi de acest subiect. În plus faţă de temeiul juridic, premiza aceasta are şi un temei psihologic: elaborând „principiul epigenetic al maturizării”, reputatul psiholog Erik Erikson (în, de exemplu, Identity: Youth and Crisis, 1968) a demonstrat definitiv că stadiile dezvoltării personalităţii sunt determinate în primul rând de factori moşteniţi, genetici. 

Aceasta fiind premiza de la care pornim, analiza problemei − care desigur poate fi facută din mai multe perspective − se va limita la paradigma ei juridică, în  scopul de a răspunde întrebării fundamentale: care sunt drepturile părinţilor în cadrul acestei probleme? 

Desigur că o analiză rezonabilă nu poate să nu observe o lacună în modul de desfăşurare a acestui subiect în mass media. Lacuna este neindicarea oficială la acest moment a programei disciplinei de educaţie sexuală a copiilor având vârste între 7 şi 18 ani. Nu surprinde această lacună pe nimeni atât timp cât dezbaterea nu fost niciodată cu adevărat publică. 

Pentru complinirea acestei lacune nu ne rămâne deocamdată decât să cercetăm programele şcolare ale acestei discipline în alte state. La o minimă căutare în acest sens aflăm că în programa şcolară pentru copii de 5-11 ani din Marea Britanie, în cadrul orei de educaţie sexuală, li se prezintă copiilor grafice explicite despre organele lor sexuale şi despre ceea ce înseamnă actul sexual. În Germania au existat manifestaţii de stradă ale părinţilor împotriva manualului folosit la nivelul de grădiniţă pentru imaginile şi explicaţiile referitoare la actul sexual. 

Oricum ar fi, programa acestei discipline care se doreşte a fi introdusă trebuie să respecte Standardele pentru aceasta disciplină, emise de OMS in 2010 în documentul Standards for Sexuality Education in Europe din care aflăm că educaţia sexuală ar trebui să înceapă chiar înainte de 4 ani având în vedere că minorul este o fiinţă sexuală iar pentru vârsta de 4 – 6 ani programa disciplinei educaţie sexuală poate conţine informaţii despre plăcerea atingerii corpului ori despre relaţiile dintre persoane de acelaşi sex (pag. 40 - 41 din documentul menţionat).

Este evident că aceste subiecte prezentate copiilor reprezintă o intervenţie în viaţa lor intimă, pentru că tocmai acesta este scopul declarat al disciplinei în discuţie şi anume: formarea, educarea vieţii intime a copiilor. Este deci cu atât mai important ca în cadrul unei astfel de probleme indisolubil legată de viaţa intimă a copiilor şi oricum, insuficient şi trunchiat prezentata deocamdată la noi în ţară, să fie cunoscute în detaliu drepturile pe care le au părinţii raportat la această problemă.

Din chiar denumirea disciplinei, rezultă că în conţinutul său intră două probleme fundamentale ce privesc viaţa copilului: educaţia şi viaţa lui intimă. În fond, fără să aprofundăm prea mult subiectul, doar ascultând dezideratele ONG-urilor care susţin cu tărie introducerea orei de educaţie sexuală în şcoli, înţelegem că scopul acesteia este acela de a-l educa pe copil în ceea ce priveşte viaţa lui intimă.

Identificăm ca atare, din punct din vedere juridic, două drepturi fundamentale: dreptul la educaţie şi dreptul la viaţă privată. Educaţia sexuală este astfel atât parte componentă a procesului de formare, de educaţie, cât şi un domeniu intrinsec vieţii private. Dată fiind această dublă valenţă a procesului de educaţie sexuală, introducerea ei ca disciplină de studiu aplicată de stat în procesul de formare a copilului trebuie raportată la drepturile părinţilor din aceste două perspective.

Potrivit articolului 29 alin. 6 din Constituţia României, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În mod similar, acest drept este garantat şi de articolul 14 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (,,dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice şi pedagogice"), de art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (,,dreptul părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor lor religioase şi filosofice"), precum şi de articolul 5 din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de incriminare sau de credinţă potrivit cu care ,,părinţii sau, după caz, tutorii legali ai copilului au dreptul să organizeze viaţa de familie în conformitate cu religia sau convingerea lor, precum şi pornind de la educaţia morală de care ei cred că copilul ar trebui să se bucure”, stipulându-se expres în continuarea aceluiaşi articol că nu poate fi constrâns un copil să primească convingeri împotriva voinţei părinţilor săi sau ai tutorilor legali.

Desigur că garantarea acestui drept al părinţilor este subsumat libertăţii de conştiinţă (garantată ea însăşi de Constituţia României), atâta timp cât se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, cu precizarea expresă că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale. 

 

Cea de a doua componentă a subiectului în discuţie este viaţa intimă, norma constituţională prevăzând în art. 26 alin. 1 că autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. 

În cadrul paradigmei juridice de analiză a subiectului educaţie sexuală, veriga de legătură este stabilirea raportului dintre viaţa intimă şi conştiinţa individului.

 

Este evident că ceea ce se petrece cu trupul unei persoane este indisolubil legat de planul său afectiv şi intelectual. Cu alte cuvinte, persoana nu este numai corp sau numai minte ori numai suflet, ci este un tot unitar şi de aceea viaţa intimă care ţine la o primă vedere  mai mult de planul fizic al individului, are consecinţe profunde în planul vieţii sale afective şi intelectuale. Se demonstrează astfel legătura între viaţa intimă a persoanei şi conştiinţa sa. 

 

Ne interesează ce intră în sfera libertăţii de conştiinţă a părinţilor raportat la acest subiect legat de viaţa intimă a  copiilor lor. 

Numim în modul cel mai simplu „conştiinţă”, capacitatea omului de a discerne între bine şi rău, iar „libertate de conştiinţă” acea libertate a individului de a nu fi constrâns să facă un lucru despre care conştiinţa sa îi spune că este rău. Tocmai din perspectiva acestei definiţii, a apărut nevoia de a garanta dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii potrivit libertăţii lor de conştiinţă. Cum educaţia sexuală este un aspect foarte intim al formării unui copil şi cum fiecare copil este unic (în conformitate cu principium individuationis / principiul individuaţiei), rezultă că atât responsabilitatea acestei formări a copilului cât şi dreptul de a face această educaţie potrivit propriilor convingeri, sunt absolut personale, la fel cum personală şi unică este relaţia dintre fiecare părinte şi copilul său. Ignorarea acestor date constitutive personalităţii duce inevitabil spre diverse forme de conflict psihic, care, aşa cum au demonstrat psihologii (Kurt Lewin, Erik Erikson şi alţii) se manifestă prin fenomene emoţionale negative, antiproductive în plan social. 

 

Întorcându-ne la programa şcolară a cursului aflat în discuţie, se observă  (în Marea Britanie de exemplu, ori la noi în proiectul naţional ,,sexul vs barza”) că foarte multe dintre subiectele prezentate copiilor intră in contradicţie cu convingerile creştine. Se remarcă astfel în oglindă două abordări complet opuse: pe de o parte concepţia creştină a castităţii până la căsătorie, dorită de fiecare părinte creştin pentru copilul său din motive complexe (psihologice  şi biologice) care exced analizei juridice de faţă, iar pe de altă parte angajarea libertină în teme de genul: ,,sexul prelungeşte viaţa”, ,,părinţii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi decât tinerii în ceea ce priveşte discuţiile deschise despre sex”, relaţiile sexuale protejate, metode de contracepţie, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, etc. E limpede că educaţia sexuală nu se reduce la simple cunoştinţe de anatomie şi fiziologie, ci conţine şi o dimensiune morală. În acest punct, se ridică întrebarea: cine garantează asupra moralităţii sănătoase a cadrelor didactice care predau această disciplină? 

 

În această antiteză trebuie să primeze garantarea dreptului părinţilor creştini de a-şi educa copiii potrivit concepţiei lor de viaţă. Părinţii au dreptul şi pot considera că le revine responsabilitatea de a transmite copiilor toate valorile creştine care fundamentează o viaţă intimă, astfel încât intervenţia exterioară sub forma unui set de cunoştiinţe care formează copilul într-un alt sens decât cel al convingerilor de acasă reprezintă o ingerinţă în acest drept fundamental al părinţilor.

 

De aceea, nu poate fi acceptată juridic situaţia de blamare a unui părinte creştin pentru că − potrivit libertăţii sale de conştiinţă − îl învaţă pe copilul său ce este abstinenţa până la căsătorie, ori de calificare a lui ca fiind „fundamentalist religios”. În acest sens, este de menţionat că Raportul anual emis în 5 iunie 2015 sub numărul 64 (RR3); 1-137 de către Center for Desease Control (Centrul pentru Controlul Bolilor) − organism guvernamental al SUA − a statuat că abstinenţa sexuală este cea mai potrivită formă de educaţie sexuală, iar în aceeaşi ţară, suma anuală de 50 milioane de dolari alocată educaţiei pentru abstinenţă, a fost majorată în anul acesta la 75 milioane. 

 

Mai mult, din perspectiva scopului declarat al disciplinei „educaţia sexuală” ca obiect în programa  şcolară (respectiv de reducere a natalităţii în rândurile adolescentelor), statistica pentru spaţiul european arată că Marea Britanie se situează pe locul 4 la numărul mare de asemenea cazuri deşi adolescentele din această ţară beneficiază de educaţie sexuală în şcoală, în vreme ce Italia se află între ultimele locuri, în ciuda absenţei educaţiei sexuale ca materie şcolară în această ţară. 

 

În aceste condiţii, terminologia folosită de unele ONG-uri (împreună cu partea din clasa politică ce le susţin) − de blamare a unui părinte creştin care crede (la fel ca şi organismul guvernamental SUA citat anterior) că abstinenţa până la căsătorie este cea mai potrivită formă de educaţie a copilului său − reprezintă o terminologie discriminatorie. 

 

Situaţia nu e nouă. Încă din anul 2012 Parlamentul britanic, după o anchetă de şase luni, a emis un Raport intitulat Clearing the Ground prin care a atras atenţia asupra discriminării creştinilor pentru convingerile lor, iar în anul acesta, la 29 ianuarie, Adunarea Parlamentului Consiliului Europei a votat Rezoluţia "Combaterea intoleranţei si discriminării creştinilor în Europa”, prin care erau denunţate restricţiile abuzive impuse libertăţii de conştiinţă şi de exprimare a creştinilor, fiind citate numeroase cazuri si mărturii în acest sens, concluzia APCE fiind certă că în Europa a crescut în mod îngrijorător discriminarea împotriva creştinilor. Aceeaşi concluzie a fost trasă şi în 19 mai la Viena în cadrul Conferinţei OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa) privind Intoleranţa şi Discriminarea împotriva Creştinilor.

 

De aceea, rămânând exclusiv în analiza neutră, juridică, a subiectului introducerii educaţiei sexuale în şcoli şi văzând criteriile de definire a unei discriminări, concluzionăm ca fiind uşor pasibilă de a fi calificată drept discriminatorie numirea unui părinte creştin-ortodox drept ,,domnul abstinenţă”, ori a unei asociaţii laice de părinţi ca fiind fundamentalist religioasă pentru că propune abstinenţa (la fel ca organismul guvernamental mai sus citat) drept o formă potrivită de educaţie sexuală a copiilor lor. 

 

S-au scris sute de pagini în domeniul dreptului despre subiectul fascinant al libertăţii de conştiinţă, însă, în esenţă, aceasta ramâne, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, tribunalul lui Dumnezeu din om. Desigur că întotdeauna se vor găsi persoane care nu înţeleg să facă recurs la acest tribunal.