ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Treaba asta s-a petrecut prin 1998, cred, deci pe la finalul secolului trecut, când eram în primul sau al doilea an de predare. Sau al treilea. În cronologia minții mele, unde anii sunt tulburi și aproximativi, însă reperele există și au altă natură, a fost al doilea an în care profesorii au fost repartizați să examineze la bac prin tragere la sorți secretă. Începuse moda probelor orale la limbi străine. Atunci a apărut o idee formidabilă: hai să punem zeul calculator să tragă la sorți și să fie secret. Așa a fost prima data. În 1998 s-a reluat exercițiul din anul anterior și așa am aflat de la oamenii care începuseră să mă caute cu vreo zece zile înainte că fac parte din comisia de examinare la franceza a liceului Electropoc. Era secret, nimeni de la inspectoratul școlar nu mi-a zis până în dimineața examenului. 

Telefonul însă suna ca-n gară: Alo, dom’ profesor, știți, am și eu un nepoțel. – Felicitări, stimată doamnă. – Da, știți, dă și el bacalaureatul la franceză – Foarte frumos, stimată doamnă, și știe ceva carte? – Păi, nu prea. – Nu prea sau deloc? – Mai mult deloc, dom’ profesor, știți și dumneavoastră cum sunt tinerii din ziua de azi. – Aha, fac edificat. Și cât ați vrea să fie, stimată doamnă? (întreb ca la magazin, când cumperi cartofi: cât să fie?) – Păi, să fie așa, de-un nouă. – Bine, stimată doamnă, se rezolvă. E grav dacă-i mai mult?

Dialogul ăsta l-am avut cam de opt ori. Sau zece, nu mai rețin. V-am spus că la mine cifrele se blurează ușor. Peste câteva zile urma să examinez împreună cu o colegă cam șaizeci de elevi. Pentru o cincime dintre ei s-a intervenit la mine. Când i-am spus colegei să scoată lista cu laureații la premiul Nobel, am constatat că la încă pe-atâția se intervenise la ea. Eu n-am făcut nicio listă. Le-am promis tuturor că "se rezolvă”, dar nu m-am străduit să rețin niciun nume. Eram, încă de pe atunci, incapabil să refuz o stimată doamnă care se bazează pe sprijinul meu într-o mare problemă. 

În ziua examenului am intrat în sală și-am citit cu mare atenție baremul. Corectasem deja la olimpiade, capacitatea mea de a evalua corect un elev nu ridica dubii. Am cunoscut-o pe colega co-examinatoare. Directoarea liceului a venit să ne explice să fim îngăduitori cu elevii pentru că anul trecut și acum doi ani le-a predat un profesor necalificat. Adică fără studii de specialitate. Zbira e cunoscută pentru lipsa de maniere cu subordonații, așa că n-are rost s-o menajez: Vreți să-mi spuneți că în ditamai capitala de județ, la câteva sute de metri de primărie, dumneavoastră ați angajat pentru predarea limbii franceze un om fără școală? Așa, și? Aici urmează să se desfășoare un examen național, nu? Sau e vreo excepție?

Încă nu conta în anul acela bacalaureatul pentru admiterea la facultate. Adică încă nu venise Andrei Marga la șefia ministerului învățământului, cu ideea aceea grozavă de a elimina examenele de admitere în favoarea mediilor din liceu și a rezultatelor la bac. Spun fără ironie că ideea era foarte bună, pentru că e mult mai serios să-l evaluezi pe un adolescent în funcție de seriozitatea lui timp de patru ani decât să-l selectezi în funcție de performanța la 2-3 examene. Filosofului i-a lipsit însă înțelepciunea practică, n-a știut pe ce pământ trăiește, cum se spune țărănește, altfel nu-mi explic de ce n-a anticipat dezmățul evaluării care a urmat pe scară largă și care a ros învățământul românesc ca un cancer. Din neseriozitatea evaluării nu ne-am revenit nici astăzi, când examenele de admitere se reintroduc la facultăți, iar meteahna de a-l puncta aiurea pe elev s-a făcut nărav.

Am trimis-o pe madam în biroul ei, asigurând-o că baremul de examinare va fi respectat. Nu știu de ce, nu părea deloc fericită de ce aude. O bună parte dintre elevi erau muți. Cum să zic, când mă auzeau parcă le vorbeam într-o limbă străină. Când îi auzeam eu pe ei, căutam serviciul de subtitrare. Nu era problemă de erori, de fapt erorile sunt bune, că măcar ai ce corecta. Eroarea e prin definiție înconjurată de un strat protector de lucruri corecte. Acolo nu era nicio eroare, era vorba de eșec școlar, de abandon neconsemnat statistic. Elevi care vin la o oră pe care n-o mai înțeleg pentru că în urmă cu câțiva ani au încetat să mai învețe. Profesori care refuză să mai predea pentru că în clasă sună constant ocupat. O formă de constipație instituționalizată care are nevoie de falsificarea examenelor ca de-o purgă care să-i facă pe toți fericiți. În toată lumea asta organizată, cu propriile legi, am picat eu și-am citit baremul, după care am zis: asta scrie, asta facem.

După primii trei elevi picați, colega s-a scuturat ca dintr-un vis urât și-a cerut formularul cu note. A luat ușurel pixul și și-a șters notele, după care a trecut altele, mărite cu trei puncte. Gata, se rezolvase, elevii promovaseră examenul. I-am atras atenția că avem o problemă și că trebuie să mergem la șeful comisiei, pentru că nu se poate ca diferența dintre notele examinatorilor să fie mai mare de un punct. A fost prima întrerupere. Pentru Electropoc venise un prof universitar de la Poli. L-am chemat în sală, a asistat la începutul bâlciului, vreo doi sau trei elevi pe care eu îi picam și colega îi trecea cu diferență de 3-4 puncte, să iasă cinciul. Pentru tot ce a urmat, președintele comisiei a fost la fel de irelevant ca un tapet de perete. Cred că s-a derobat spunând că el nu cunoaște franceză, deci nu poate spune nimic. A dispărut într-un spațiu paralel, cred că avea propriul univers cvadrimensional din care scotea din când în când câte o mână ca să semneze niște hârtii.

Mai activ a fost un nene care nu-mi amintesc ce hram purta. Mic, negricios, agitat, nu știa nici el franceză, dar știa sigur că eu n-am dreptate. Câteva ceasuri, examenul a continuat aproximativ în aceeași manieră. A fost singura dată din viața aceasta când am evaluat un elev cu 2, iar altcineva de pe aceeași planetă cu mine a acordat nota 9. Au fost și elevi care au trecut examenul, inclusiv cu nota 10. Acolo nu mai era nicio diferență. De fapt, de la o vreme colega aștepta să dau eu nota, după care evalua și ea. Din când în când, câte un personaj didactic venea să-mi dea lecții de pedagogie. Cineva mi-a spus că este imperios necesar ca toți să ia bacalaureatul, altfel nu primesc ajutor de șomaj. I-am repezit pe toți. Pe tipul mic și negricios l-am asigurat că, într-o lume normală, îl invitam în spatele parcului cu o floretă să-i fac o operație pe cord deschis. Din negricios, s-a făcut galben, m-a crezut.

Apoi a venit un inspector să vadă care e situația și să rezolve problema. Pentru cei care nu știți care este codul manierelor elegante atunci când intri în contact cu un inspector școlar și, dintr-o nepermisă lipsă de inteligență se întâmplă să fii subordonatul lui, adresarea urmează un ceremonial mai riguros ca la împăratul Chinei. Dacă este inspector, te apleci ușor de spate și subliniezi apăsat: "domnule/doamnă inspector”. Dacă este "inspector general”, trebuie să fii mai călduros și în același timp mai apropiat de marele om: "domnule general”. Dacă este "inspector general adjunct”, îi vei spune profetic, cu aplecarea de rigoare, tot "domnule general”, pentru că el este viitorul tău șef. Sub nicio formă nu trebuie să comiți crima de lez-majestate și să spui: "domnule profesor”. Ghiciți cum m-am adresat eu ipochimenului de la inspectorat?  

Și nu i-a plăcut, s-a revulsat scârbit de parcă i-aș fi turnat o ceașcă cu cafea acră de-o săptămână peste freză. Domnule profesor, dacă-mi dați scris că azi, în învățământul românesc, notarea elevilor începe de la nota cinci, eu mă întorc acum în sală și-i trec pe toți. Sunt funcționar și am simțul ierarhiei. Dacă nu puteți să-mi dați nimic scris, domnule profesor, vă rog să mă scutiți de discursuri indecente despre emoțiile din fața examenelor pentru că am trecut prea multe examene în viața mea ca să mai fac față la asemenea truisme. L-am lăsat cu zoaiele acre în cap și m-am întors la ceea ce știam eu mai bine să fac, și anume să evaluez cunoștințele elevilor.

Peste vreo două ceasuri colega a izbucnit în plâns. Era o femeie rezistentă, dar toți cedăm la un moment dat. A plecat să-l sune pe bărbatu-său care făcea nu-știu-ce în viață, îmi pare rău că nu rețin. Nu mai rețin cum o cheamă pe brava femeie isterică, nici pe negriciosul care a aranjat fișele ca să treacă toți candidații, nici pe profesorul de la inspectorat. Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, bănuiesc că unii au devenit niște venerabili dascăli la pensie, care-și scot nepoții în parc și seara le explică sfătos că trebuie să fie cinstiți și amabili (ceea ce, fie vorba între noi, ține de o contradicție în termeni). Nu l-am văzut pe omul colegei, dar am auzit că vrea să mă bată. Lucru care s-a întâmplat parțial, în sensul că omul și-a dorit fierbinte, însă împrejurările nu i-au permis. Suspectez totuși că nici el nu și-a dat silința suficient.

A doua zi elevii mi-au adus un buchet de flori albe, simbolul purității. L-am oferit grațios colegei mele, care m-a privit ca și cum aș fi înșelat-o cu o stație de autobuz plină cu textiliste întoarse din schimbul doi. După care am intrat în sala de examen și am făcut ceea ce știam eu mai bine, și anume să evaluez cunoștințele elevilor. N-aș putea să vă spun cu exactitate cum a fost cu cei care m-au sunat să le trec copchiii și nepoțeii, chiar n-aș putea să vă spun, pentru că nu numai că n-am notat pe cine trebuie să favorizez, dar adesea nici n-am întrebat cu cine discut la telefon, sau m-am gândit aiurea când persoana povestea cu ce persoană discut. Cel mai probabil, pe unii i-am trecut, pe alții i-am picat, dar oricum listele s-au aranjat la final, deci pentru public eu trebuie să fi fost până la urmă un tip mai ciufut, dar de treabă.

Cei care mi-au întors spatele au fost colegii mei. Unul chiar m-a mustrat: dragă, medicul primește, polițistul primește, funcționarul de la primărie primește, profesorul de ce să nu primească? La noi vine moșcrăciun doar o singură dată, la bac, acuma e momentul să primim. Peste vreo doi ani de la examenul acela la care am fost chemat, singurul examen la care am participat în viața mea ca evaluator, telefoanele aveau să sune cu altă cerință: nota maximă. La mine însă, după cum spuneam, n-a mai sunat nimeni pentru că niciodată n-am mai fost la bac. Eram titular, eram intangibil, nu m-au putut pedepsi trimițându-mă să predau franceza la frontiera cu Afghanistanul, nici n-au avut prostul gust să mă șicaneze cu inspecții la ore. Știau bine că știu.

Dar mi-au întors frumușel spatele. În toamna aceluiași an ar fi trebuit să mă transfer la un liceu în care se preda franceză în regim de bilingv, adică șase ore pe săptămână, nu doar două ca în restul universului. Catedra de franceză de acolo formulase solicitare în acest sens cu mult înainte de bac, dar când directorul s-a dus la domnul general, răspunsul a fost: "Iliescu, nu.” N-am predat niciodată la bilingv. Bălăceala aceea lingvistică în care să mă plimb cu elevii prin toate cotloanele dragi ale culturii franceze nu s-a mai petrecut. Ceea ce e și mai trist este că n-am izbutit niciodată să fiu doar profesor. În douăzeci de ani de învățământ, am fost doar profesor într-o singură noapte, într-un vis în care se făcea că de dimineața până seara nu există pentru mine nimic altceva decât franceză și elevi. Întotdeauna am fost profesor și altceva. Dacă aș fi predat în regim de bilingv, aș fi ajuns la superlativul meseriei mele, dar cu certitudine aș fi pierdut o bună parte din altcevaurile vieții mele. Nu voi ști niciodată dacă schimbul a fost echitabil.

N-am scris lucrurile astea ca să vă arăt că sunt un erou. Lucrurile sunt mult mai simple și cu mult mai puțin poetice decât par, admițând că par cumva. Sunt, ca și filosoful pe care l-am pomenit mai sus, cu desăvârșire lipsit de ceea ce grecii numesc panurgos, adică dibăcie, înțelepciune în lucrurile pământești. Dacă aș fi anticipat bâlciul, cu oroarea pe care mi-o provoacă scandalurile, aș fi refuzat să particip. Naiv, cu naivitatea pe care sper s-o duc cu mine în mormânt, am vrut să-mi fac, fără concesii și fără calcule ipocrite, treaba mea pentru se presupunea că am fost chemat acolo. Prins în capcană, n-am făcut decât să rezist. N-am plâns, n-am înjurat, n-am dat nicio scatoalcă colegială. N-am plecat. Deci se poate spune c-am rezistat.

Nici nu am scris aceste lucruri ca să mă plâng. Oamenilor nu li se întâmplă ce merită, ci ceea ce li se aseamănă. Iar povestea aceasta despre bac seamănă suficient de mult cu mine încât să mi-o asum. Lucrurile au fost așa cum trebuiau să fie. Probabil de acolo mi se trage incapacitatea cronică de a rosti un discurs în mediul profesoral. Să nu mă înțelegeți greșit, mă exprim pasabil spre bine în public, nu mă rătăcesc în idei, construiesc firesc un discurs cu cap, stomac, gheare și coadă. Dar niciodată nu pot spune ceva  optimisto-voios la un microfon, într-un spațiu saturat cu profesori. Nu pot comite urări, nici discursuri de sfârșit de an, nici de început de an, nici de Anul Nou, nici de ajun, nici de magiun. Dacă sunt forțat să particip la asemenea întâmplări, mă izolez mental de tot ce se petrece, văd fără să înregistrez și aud fără să decodez. E adevărat că nu aplaud la final, dar nici nu scot șuieraturi bărbătești. Îmi ocup cubajul meu de aer în sală, după care plec.

Retrospectiv, aș zice că a fost, probabil, ritualul meu de trecere la maturitate. Adolescenții amerindieni se izolează în pustie și, după vedeniile pe care le au, vânează animalul ce li s-a arătat. La fel am făcut și eu. Doar că apașul visează urși grizzly și pume, iar examenul meu de maturitate s-a dat printre melci pedagogici sensibili și pupacioși care mă vânau ei pe mine. Toți cei cu care interacționaserăm la acest examen mi-ar fi putut fi profesori, mi-ar fi putut da lecții la dirigenție. Fără excepție, cu toții voiau "să fie bine”. Se obișnuiseră atât de mult cu minciuna și cu falsificarea încât ideea că fac ceva necinstit nu mai avea cum să-i viziteze. Așa de ahtiați după succes încât erau dispuși să-l fabrice și din pietricelele din fața liceului. Dacă Titanicul ar fi fost pe mâna profesorilor, ar fi navigat și după naufragiu, până în zilele noastre și chiar mai mult, iar morții și dispăruții ar fi ajuns cu toții vii, fericiți si competenți la țărm. Mă rog, în listele semnate și ștampilate de colegii mei, dar pentru mulți realitatea este secundară față de fericirea pe care o dovedesc hârtiile.
 
Articol apărut mai întâi pe blogul autorului