Motto: Cât de des, sau după ce criterii intră Poliția Gândirii pe fiecare post individual este ceva ce ține de domeniul presupunerilor. N-ar fi imposibil nici săurmăreascătot timpul pe toatălumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău când au ei chef. Te obligă să trăiești – și de fapt chiar așa trăiești, dintr-o obișnuințădevenităinstinct cu presupunerea căorice sunet pe care-l scoți este ascultat și orice mișcare observată, afară de cazul când, săzicem, stai pe întuneric.(1984, George Orwell).

2017, România. 

Federația Națională a Părinților își dorește camere de luat vederi în sălile de curs. În traducere liberă, părinții vor să-și supravegheze copiii (și)la ore. Pentru siguranța lor, firește. În marile lanțuri de magazine, dar și în micile prăvălii din colț destradă, apar ca ciupercile după ploaie, zilnic apar, camere. Înțelegeți, pentru același safe.. În parcuri, acolo unde ne ducem după ce ne lepădăm sacoul și clișeele corect politice, printre copaci, trandafiri lustruiți de Primăriesau tobogane proaspăt vopsite, departe dar întotdeauna aproape de Tine, te supraveghează discret și (încă) oficial, prietenul tău, același, ochiul de sticlă.. În farmacii, clinici, în săli sportive, în piețe deschise, parcări subterane, cinematografe, în cofetării afli că Big Brother este, din nou, alături. 

Cetățenul care nu are nimic de ascuns, nu se sperie, circula o vorbă pe la noi. 
Mi-am amintit de un film nu foarte vechi, Omul-problemă (The Bothersome Man, 2006). Ultimul rebel al unei societăți nordice controlate și ferice, eroul, ieri perfect integrat, începe să vadă azi brusc, atins de o revelație inexplicabilă, iadul în care trăiește, un iad mobilat artistic de la Ikea. În căutarea intimității, el sapă tunele ca orice condamnat și află în final, pentru câteva secunde doar, libertatea. Firește că pelicula este doar o hiperbolă, cel puțin pentru noi. Noi nu suntem nici civilizați (de abia am scăpat cu câteva primăveri în urmă de câinii vagabonzi, doar) și nici fericiți. Aflați, mental, în lumea a treia, având complexe cu duiumul, românii își caută, încă, împlinirea individuală folosind la greu mimetismul. Uneori impus de necesitatea integrării, de cele mai multe ori asumat. Implicit, încă nu resimțim constrângerea. Doar arar, deocamdată, sunt unii ciudați de-ai noștri care sapă tunele în căutarea libertății.

În urmă cu câțiva ani, puțini, circula o adresă a Ministerului Educației, conformă căreia profesorii trebuiau să obțină acordul părinților pentru ca elevul să fie fotografiat la școală. O poză pentru albumul clasei sau o amintire dintr-o tabără, un clișeu realizat în timpul unui experiment în laboratorul de chimie sau imortalizarea unei curse-spectacol la ora de sport, nu puteau fi făcute fără ca părintele să accepte, în scris. Au existat unii părinți care au privit cu suspiciune eventuala uzitare a acestor poze de familie și au refuzat, iar acest lucru punea întrebăriretorice dascălilor de modă veche. Altădată nimeni nu ar fi fost deranjat ca cel mic să stea alături de colegi în aceste panouri virtuale, s-ar fi privit cu nostalgie pelicula, pusă cu grijă în album. Dar, oare, ce vierme al îndoielii se strecurase în noi, spre a opune, o minoritate, e adevărat, unui gest absolut firesc? 

Pe de altă parte, era cât se poate de hilară îngrădirea libertății de acțiune pentru profesoarele dornice de publicitate și salarii de merit. Cum puteau ele să își facă reclamă pe rețelele de socializare, cum puteau să pozeze activitățile pe care le făceau cu micuții și să (se) laude în scopul de a obține, cinci ani întregi bănuți în plus la salariu? Trebuiau să evite ca în cadrele imortalizate să apară x sau y, iar pentru un neprofesionist era teribil de greu...

Privind retrospectiv, înțelegem că acest moment, aceste semnături, au fost doar o etapă. Așa cum obsesiva bătătorire în spațiul public a sintagmei drepturilor omului, a folosit după revoluția franceză până azi doar pentru a sufoca normalitatea relațiilor interumane, dar numai naivii cred că era un scop în sine. Fabula lui Grigore Alexandrescu transmite pentru cine citește prostioare de acest fel, că libertatea nu este pentru căței. 

Astăzi, la fel ca și în cazul orei de religie, un părinte sau mai mulți părinți se autosesizează și cer ei înșiși ca micii școlari să fie monitorizați. Și toată presa liberă afirmă că PĂRINȚII (atenție!) cer astăzi introducerea camerelor de luat vederi în clase. Iată cumdrepturile omului, sub pretextul prezervării securității acestuia, sunt înlocuite de controlul masiv făcut de Stat asupra aceluiași Om. Iar câțiva ideologi, întâmplător părinți, cer să le fie sacrificată libertatea pentru Binele comun.

Copilăria

Nu este rebelă, găsesc greșită această perspectivă.Copiii, fie că părinții lor sunt de stânga, de dreapta, admiratori ai culturii occidentale contemporane sau, dimpotrivă, conservatori, au în sânge spontaneitatea, nu rebeliunea. Conștientizarearece a actului pe care îl fac, dezvoltarea la ei a sentimentului întrucâtva critic al autocontrolului devine, în perspectivă, distructiv. Știind că sunt urmăriți de un element strain, pe care îl poate accesa tutorele, copiii se cenzurează, iar această cenzură duce la dispariția miliardelor de gesturi spontane dintr-o oră de curs sau dintr-o pauză. Predictibilul este o caracteristică a civilizației mature. Spontaneitatea este o caracteristică a copilăriei.
 
Există miliarde de scrieri  nostalgice în care omul matur regretă copilăria, se întoarce, simte, dar după ce o adulmecă, are câteva variante. Și toate îl îndepărtează de ea. E un fel de întrebare a lui Arghezi acolo: De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas? Dacă revii în prezent și re-devii Mare, ai pierdut momentul și reintri în circuit, dacă rămâi și încerci să te porți ca un copil, maimuțărești copilăria în mod inevitabil pentru că ai rătăcit fatal, integrându-te cândva, spontaneitatea celui mic, firescul. Infantilismul este o boală a maturității.

Copilăria nu este fragilă, cum spun ideologii, decât dacă o raportezi la siguranța pe care ți-o dă ție predictibilul. Iar spontanul privit pe un ecran, în reluare, vindicativ, cu degetul arătător ridicat, devine un monstru. De ce ar dori părintele să facă asta? Pentru siguranța celui mic, spune Federația. Iar el, copilul său, știind că este filmat de sus și privit permanent de un ochi de sticlă ce pâlpâie roșu, va juca de acum rolul preferat pentru părinte. Așa cum Părintele joacă adesea rolul preferat de politica Statului, în continuă mișcare, și se repliază mirosind la timp direcția. Pentru deviaționiști, nicio scăpare!

Dascălul

Motto: Tu bagi de samă că nu-ți vorbesc de gramatică și de aritmetică. Și nici nu-ți voi vorbi. Acestea se faceau bine; băieții învățau după puterile lor; dar sunt niște lucruri așa de neînsemnate cand le pui fața în fața cu învațatura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu! Și ne-o da aceasta învațatură nu pentru că trebuia, și pentru ca i se plătea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate în el și pentru ca în acest suflet era ceva din credința și curățenia unui apostol. (Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir).

Foarte puțini dintre noi au conștientizat faptul că o oră de curs este o taină. Ca orice taină, ea se produce spontan și reprezintă invariabil o legătură temporară dar indestructibilă între cel de la catedră și cei din bănci. Degeaba au încercat să îi numească resurse și beneficiari. Degeaba au scos din pământ din iarbă verde abuzuri. Degeaba i-au revoltat unii împotriva altora și au injectat venin în spațiul dintre ei. Degeaba le fură materie, micșorează dramatic informația, o aerisesc fiindcă, nu-i așa, mintea lejeră nu face niciun rău nimănui... Degeaba vor să îl transforme pe dascăl într-un făurar de hârtii, un roboțel predictibil și gri. Degeaba și unul și ceilalți se luptă cu consumismul, ei își află miraculos resurse de Măreție oră de oră, câteva minute măcar. Chiar dacă vremurile s-au schimbat, chiar dacă harul s-a împuținat, chiar dacă așteptările societății sunt altele iar testele Pisa arată cât suntem de anacronici, dascălul transmite, adesea, atunci când poate fi el însuși, Adevăr. Cei mici așteaptă Adevăr fiindcă corectitudinea politică nu i-a ajuns, încă, iar Frumusețea există în ei și e vie. 

Camera a început să lucreze. Fără zgomot, ora de curs se așează, încet, pe o peliculă. Între resurse și beneficiari se lasă tăcerea. Tăcerea e mereu corectă.