Aceasta este imaginea. Vreți să vedeți și filmarea? Vreți să vedeți fotografii cu acest copil zăcând pe stradă? Nu doare deja sufletul? Dacă găsiți fotografiile pe internet, vă chemați copiii, să le vadă? Dar dacă le găsesc ei, înaintea dumneavoastră?

Sunt unii care acuză mass-media de ipocrizie, pentru că a viralizat fotografia cu micuțul Ayan, băiețelul sirian găsit înecat pe o plajă din Turcia, dar nu a publicat imaginea acestui copil, victimă a atentatului din Barcelona. Amândoi sunt copii, amândoi sunt victime. Ambele imagini sunt cutremurătoare. De ce întreaga mass-media a decis publicarea unei imagini și s-a auto-cenzurat în cazul celeilalte?

E vorba de manipulare emoțională doar într-un singur sens? Trebuie să ne rămână pe retină și în memorie doar imaginea copilului refugiat, pentru a empatiza cu cauza lor, și să nu știm deloc sau să uităm repede de copilul lovit de camionul teroriștilor în Barcelona?

Cred că, înainte de a ajunge la vreun răspuns, trebuie să luăm în calcul și alte circumstanțe. Povestea băiețelului din Barcelona e încurcată și încă fără de final. După atentatul de joi, a fost raportat dispărut un copil care se afla în acea zonă împreună cu mama lui. Toată presa a publicat articole despre această dispariție și poze ale băiețelului. Inclusiv ultima fotografie, pe care mama i-o făcuse într-un autobuz, cu puțin timp înaintea atacului. Copilul, venit din Australia împreună cu mama lui, pentru nunta unei rude, poartă hainele cu care a dispărut. 

Comparând cele două fotografii, îmbrăcămintea, constituția, părul și vârsta indică posibilitatea ca, din nefericire, copilul dispărut să fie unul și același cu băiețelul care zace pe caldarâm. Asta în timp ce presa, inclusiv cea de la noi, susține, citând cotidianul „El Pais”, că băiatul ar fi fost găsit, „este rănit și se află în spital”.

Ieri, pe rețelele de socializare, poliția din Barcelona a precizat, în replică: „Nici nu am căutat, nici nu am găsit vreun copil pierdut în atacul de la Barcelona. Au fost găsite toate victimele și răniții”. Tot ieri, tatăl băiețelului dispărut a sosit din Australia în Spania. Cazul unui copil dispărut se încheie odată cu recunoașterea acestuia de către aparținători. Cum mama se află internată în spital în stare gravă, tatăl e singurul care poate face această recunoaștere.

 

Ar fi fost bine ca el să-și recunoască băiatul de pe internet? Din transmisiile televiziunilor sau de pe site-ul unui ziar online? Ar fi fost uman? Drama prin care trece acest părinte e mai prejos decât dorința semenilor lui, de a vedea imagini? Și de a șerui fotografii cu impact emoțional? Niciodată.

Vreau să cred că jurnaliștii au știut asta. Și că deliberat nu au publicat această fotografie, întru viralizarea ei, pentru a nu mări suferința unui tată aflat atunci la mii de kilometri distanță de copilul lui. Dar sunt convinsă că jurnaliștii au avut și-un alt criteriu: respectarea dreptului la imagine. A dreptului la demnitate umană. El există numai în țările civilizate și doar pentru oamenii care-și cunosc drepturile. Tot acolo există și procese pentru respectarea acestui drept. Nu poți expune public un om aflat într-o situație dramatică, doar invocând interesul public. Ȋn România, de pildă, CNA interzice „difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situația de victimă, fără acordul prealabil al acesteia”, dar și „difuzarea de imagini ale persoanei decedate, fără acordul familiei.”

Poate fi interesul public mai important decât drepturile personale? Din punctul meu de vedere, prima condiție ar fi să nu confundăm interesul cu curiozitatea publică. Apoi, ar trebui să cumpănim bine asupra efectelor pe care le-ar putea produce publicarea imaginilor cu pricina. Ar putea mediatizarea să facă bine persoanei în cauză și altora care trec prin aceeași situație? Sau dimpotrivă?

Publicarea imaginilor cu copiii bolnavi care au nevoie de bani pentru tratamentul medical e un exemplu. La fel, publicarea pozelor cu copii dispăruți. Expunerea se face dintr-un motiv bun. Imaginile cu copiii chinuiți în orfelinate sau în centrele speciale sunt folosite cu scopul de a schimba în bine condițiile lor de viață. De multe ori, imaginea unui copil care a fost victima unei infracțiuni deosebit de grave e folosită de presă pentru mobilizarea anchetatorilor, dacă infractorul e liber, sau pentru a sensibiliza instanțele ce judecă acel caz.

A fost justificată publicarea fotografiei cu băiețelul sirian găsit mort pe o plajă în Turcia? „Pentru ca alți copii să nu mai pățească așa ceva...”? Emoția colectivă s-a diminuat în timp, iar drama, din păcate, s-a repetat. Și alți copii au pățit asta. Imaginea cu Ayan n-a ajuns nici la sirienii care-și pun în pericol copiii pentru a fugi din calea războiului, dar nici la cei care au interesul să alimenteze conflictul din zonă. 

Ar fi justificată publicarea pozei cu băiețelul întins pe caldarâmul din Barcelona? Am ști, văzându-l, cum să ne protejăm mai bine copiii? Cum să-i salvăm din fața camioanelor ucigașe? Am grăbi prinderea vinovaților și pedepsirea lor? A instigatorilor, a celor care au interesul ca aceste crime în masă să fie comise?

Și dacă am vedea aceste imagini, peste o vreme am uita de ele. Pentru noi, e doar o întâmplare tragică. O dramă care ne-a emoționat, dar care nu ne-a atins iremediabil. Pentru părinții băiețelului, drama e reală. Și veșnică. Pentru acești oameni, victima din poză nu e nici o țintă, așa cum a fost pentru teroriști, nici vreun subiect de presă. E copilul lor.