ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Generalul (r), Iulian N. Vlad, fost Ministru Secretar de Stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului (DSS) din 1987 până în decembrie 1989, a murit în urmă cu șase ani, într-o zi de sâmbătă, 30 septembrie 2017, la vârsta de 86 de ani.

Iulian Vlad s-a născut pe 23 februarie 1931 la Gogoșița, Județul Dolj. A fost membru al Partidului Comunist Român din anul 1946. Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, împreună cu generalul Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major, Iulian Vlad a reușit să prevină războiul civil spre care era îndreptată România în acele momente. În mărturii ulterioare, Generalul Vlad a mărturisit că a demantelat dispozitivul de securitate organizat de DSS în jurul clădirii Comitetului Central - sediul puterii comuniste, pentru a permite masselor să se apropie de clădire și apoi, să intre în incintă.

În data de 31 decembrie al aceluiași an a fost arestat de echipa generalului Nicolae Militaru (agent GRU) și condamnat la 25 ani de închisoare, fiind acuzat că s-a implicat în represiunea care a avut loc la Timișoara și la București, înaintea căderii regimului Ceaușescu. A executat din sentință 4 ani, la închisoarea de la Jilava. Pe timpul executării pedepsei nu a cerut și nu a beneficiat de niciun act de clemență. În 31 decembrie 1993 a fost eliberat din închisoare printr-o hotărâre judecătorească.
 
Redăm câteva extrase dintr-un interviu acordat de Generalul Iulian Vlad ultimului său adjunct, Generalul Aurel Rogojan:
 
„Mi-ar fi fost cu neputință să execut ordinul de reprimare a revoltei poporului român”
 
AUREL I. ROGOJAN: Cu ce sentimente și cât de greu v-a fost să decideți trecerea de partea populației revoltate și a nu interveni în niciun fel pentru împiedicarea cursului, acum putem spune istoric, al evenimentelor din decembrie 1989?
 
IULIAN N. VLAD: Așa după cum cred că mă cunoști, și o spun cu toată convingerea, tu fiind unul din camarazii mei foarte apropiați cu care un lung șir de ani am lucrat nemijlocit și deci mă cunoști cel mai bine decât foarte mulți alții, știi că sentimentele mele față de poporul din care mă trag au fost totdeauna puternice și prezente. Mi-ar fi fost cu neputință, m-aș fi supus oricăror urmări dar nu aș fi putut concepe că trebuie să execut ordinul de a trage în popor [...]. Nu știu, poate și firea, poate și educația pe care am primit-o, sunt, după cum cunoști, dascăl de meserie. O pregătire care nu te face atât de crâncen, pe cât se crede că ar trebui să fii într-o funcție ca aceea pe care eu am avut-o. (…)
 
Dar mai erau și alte motive. Iată de pildă, la mitingul din ziua de 21 decembrie, în piața Palatului, în mulțimea accea de oameni care fusese adunată acolo, venise cu întreprinderea unde lucra și propriul meu fiu. Oare nu știu care părinte ar fi în stare să ordone foc și să-și ucidă propriul copil? Eu nu puteam să o fac. Sigur, unii pot interpreta în alt mod poziția mea.

Da, am refuzat de a executa niște ordine exprese în ceea ce privește reprimarea. De asemenea, eu am făcut și dovada faptului că ordinele mele de a nu se face uz de armă, de a nu se distribui muniție de război, de a se închide și sigila armamentul au fost explicite către toate unitățile și deci către toți subordonații mei. Fie din unitățile operative de securitate centrale și teritoriale, fie către trupele de securitate care îmi erau subordonate. Mai mult, am încercat și cred că am și reușit să-i influențez și pe cei de la miliție. Șeful Inspectoratului General al Miliției, generalul Nuță și primul său adjunct se aflau la Timișoara din ordin, iar evenimentele i-au blocat în zona respectivă. La comanda Inspectoratului General al Miliției a rams adjunctul șefului Inspectoratului, generalul Romeo Câmpeanu, cu care în decursul anilor colaborasem bine. I-am transmis și din poziția de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne, nu numai în calitate de prieten, că este necesar să se dea dispoziții și miliției la toate eșaloanele (…) să nu intervină cu măsuri de represiune, să nu se tragă, în primul rând (…).
 
Conluzionând, forțele Ministerului de Interne în ansamblul lor în frunte cu cele de securitate, care au precedat, s-au conformat întocmai dispoziției pe care eu am dat-o, de a nu avea armament și muniție asupra lor și de a nu interveni în niciun fel pentru reprimare. Unităților de securitate le-am cerut, în plus, să nu intervină în niciun fel nici în acțiuni de stradă. Ele fuseseră scoase abuziv în decursul anilor pentru niște misiuni de stradă. Nici armata nu avea ce să facă în stradă. Securitatea avea datoria să culeagă informații și să le dea cui trebuie pentru măsuri.

AUREL I. ROGOJAN: Aveți o vârstă respectabilă domnule general. Copilăria și adolescența ați trăit-o înaintea și în timpul celui de-al doilea război mondial într-o familie cu greutăți, cu tatăl plecat pe front,dar cu dorința de carte. Ați prins după aceea perioadă cea mai frumoasă a vieții și maturitatea, senectutea în etape istorice ale României total diferite, deci ați acumulat un capital de experiență prețios și cu profunzimea, cu rigoarea și raționamentele prin care vă caracterizați, cu grijă pentru detaliul oricărei afirmații. Nu sunteți un om care să fi trecut întâmplător prin viață și nu ați trecut nici fără să nu lăsați urme pe unde ați trecut. Urme care vă onorează și ne onorează pe cei cu care am avut prilejul să fim în preajma dumneavoastră. Parcurgând etapa de mijloc a istoriei dintre cele trei la care mă refer cea a ascensiunii, a apogeului și declinului unui regim și văzând în ce context neclar și orizonturi cețoase se află lumea, implicit și poporul român, cum ați caracteriza prezentul sau cum vedeți că românii și-ar putea mobiliza resursele pentru un alt destin, pentru un alt viitor?

IULIAN N. VLAD: Mulțumesc pentru această rememorare cu foarte mult miez a vieții mele, în fond, a unei părți importante din biografia mea. Într-adevăr, mă trag dintr-o familie de țărani romani din Oltenia, despre care, mie mi se pare că este foarte frumos și inspirat când se spune că țăranii au constituit dintotdeauna talpa țării . Și cred că încă se mai poate spune că ce a mai rămas din țărănimea română reprezintă poate partea cea mai puțin alterată, miezul bun al acestei nații.
 
Am avut parte de foarte mari greutăți. Într-adevăr tatăl meu începând de prin anii '38 a fost mereu chemat la concentrări. O lună ajungea acasă, două luni sau poate mai mult era chemat la concentrări, când într-o zonă a țării, când în alta. A fost avansat la gradul de sergent, ceea ce pentru un țăran era, ca să zic așa, realizarea supremă pe care putea să o aibă în armată; era o mândrie să fii sergent, și în cazul său comandat de tun, pentru că a făcur armata la artilerie.
 
Îmi aduc aminte din ce îmi povestea, și nu se va șterge niciodată din memoria mea relatarea pe care mi-a făcut-o (…) când s-a întors din Transilvania, unde fusese cu regimentul să de artilerie grea din Craiova, la Zalău (…) Acolo i-a prins momentul cedării Ardealului de Nord (…) Ordinul de retragere, de plecare din acea zonă, l-au primit fiind acolo și îmi povestea cu ce durere au plecat soldații romani fără să tragă un foc de armă, dar mai cu seama cât de mult i-a afectat lucrul acesta pe ofițeri, ce sentimente cumplite i-au încrercat trebuind să execute ordinul de retragere. M-a impresionat foarte mult lucrul acesta și au fost numeroase situații când deseori m-am gândit cât patriotism caracteriza armata romană la acea vreme. (…)
 
S-a apropiat apoi cu pași repezi nenorocirea care a urmat. A plecat pe front, a început războiul la Prut [...] și l-a terminat la Stalingrad când a căzut prizonier [...] A revenit acasă după șapte ani. Toată acea distanță imensă a drumului de la Prut la Volga a parcurs-o la pas…
 
Din copilărie mi-a fost insuflată dorința de învățătură. Mama mea nu absolvise decât trei clase primare. Bunica paternă, care nu făcut nici o clasă de școală, a secondat-o foarte mult pe mama în tot ceea ce avea de făcut în gospodărie și în casă pentru copii. Eram eu și sora mea. Am mai avut un frate dar a murit de mic. Mama și bunica s-au străduit să facă tot ceea ce le stătea în putință ca să mă dea la școală și să capăt cât mai multă învățătură. Le datorez enorm de mult pentru tot ceea ce au făcut pentru mine ca să mă dea să învăț carte. A fost marea lor dorință de a fi învățător.
 
Ulterior, am fost cooptat pentru activitate politică în paralel cu activitatea didactică. Apoi am fost promovat în diverse funcții de la prim secretar de plasă, cum era atunci organizarea administrative-teritorială a țării, până la comitetul județean, membru în biroul județean. Apoi am promovat la Comitetul Central al UTM-ului, în primăvara anului 1949, când l-am cunoscut și pe președintele de mai târziu al României, Ion Iliescu.
 
Era un an diferența de vârstă dintre noi. El este născut în anul 1930 iar eu în anul 1931. Până la unificarea organizațiilor de tineret, fusese președintele pe țară al Uniunii Asociațiilor Elevilor din România. De mai mult timp fusese luat în atenție, atât pentru calitățile sale, cât și pentru faptul că era fiu de ilegalist. La scurtă vreme a fost trimis la studii în U.R.S.S., încredințându-i-se și funcția de conducător al organizației politice a studenților români aflați la Moscova. Tatăl său era un cunoscut ilegalist. Se pare că o parte din timpul care în care se dedicase partidului l-a petrecut în emigrație, în URSS.
 
(...) În ce mă privește, în toamna anului 1951 am fost trimis la Școala militară de ofițeri a Ministerului de Interne, după a cărei absolvire, la 1 mai 1952, am slujit neîntrerupt în acest minister până în ultima zi a lunii decembrie 1989, când am fost arestat.

Când am văzut componența primului guvern post-Ceaușescu mi-am dat seama că există pericolul ca lucrurile să meargă nu înainte, ci să regreseze foarte mult.”
 
AUREL I. ROGOJAN: Parcurgând etapa de mijloc a istoriei dintre cele trei la care mă refer cea a ascensiunii, a apogeului și declinului unui regim și văzând în ce context neclar și orizonturi foarte cețoase se găsește poporul român, în prezent, cum ați caracteriza acest prezent sau cum vedeți că națiunea și-ar putea mobiliza resursele pentru un al destin, pentru un alt viitor?

IULIAN N. VLAD: Cred că fiecare cetățean al acestei țări, conștient de ceea ce vede și cum se vede, înțelege și este preocupat, profund preocupat, de faptul că, din păcate, în cei peste 25 de ani, care au trecut deja de la evenimentele din decembrie 1989, când cred că nu există om în țara asta care să nu fi sperat la ceva mai bun, sau, oricum, se va întâmpla ceva, care va fi diferit de ceea ce a fost, dar neapărat pozitiv. Nu eram dintre cei care visau excesiv la lucruri numai pozitive, pentru că viața te pune în situații diverse și pe tine ca individ, dar și nații întregi, dar credeam, sincer credeam că ceva mai bun se va întâmpla. Deși, încă din primele zile ale lui decembrie 1989, când la putere au ajuns niște oameni, pe care, în parte, îi cunoasteam, pe unii chiar mai bine, chiar foarte bine, mi-am dat seama că există pericolul ca lucrurile să meargă nu înainte, ci să regreseze foarte mult.
 
Când am aflat de componenta primului guvern din decembrie 1989, m-am gândit că, de fapt, nu știu ce se schimbă, pentru că cei mai mulți care erau atunci cooptați în acel guvern erau oameni, fie cu niște activități anterioare angajate pe o anumită linie, pe un anumit drum, fie cu studii făcute cine știe pe unde și în ce condiții, de unde puteam să înțeleg că nu cred că se pot schimba radical lucrurile și, din păcate, așa s-a și întâmplat.
Eu cred că e foarte greu să se mai schimbe, în timp scurt, lucrurile. De ce? Din cauze multiple. Ar trebui timp mult să […] redreseze starea economică. În primul rând, pentru că, economic, țara, din păcate, este ruinată. Poate cuvântul este mult prea dur, dar nu cred că este departe de adevărul pe care îl întâlnești la tot pasul. Am fost prin țară, nu neapărat ca să cunosc sau ca să trec în revistă distrugerile care s-au produs, dar a fost inevitabil să le ocolesc pentru că erau în calea mea. Știam că pe locurile acelea fuseseră uzine și uzine de renume. Nu vezi decât ruine, dar ruine în adevăratul sens al cuvântului. Când am făcut un drum, venind din Ardeal și coborând pe valea Jiului și, înainte de asta, trecând pe la Hunedoara și văzând ce s-a ales de Combinatul Siderurgic de la Hunedoara, acea a doua cetate de foc, că prima era cea de la Reșita, așa o intitulase și un dramaturg, jucat în timpuri mai vechi, [Mihail Davidoglu...] „Cetatea de Foc”. Combinatul siderurgic de la Hunedoara era a doua cetate de fo,c dar de dimensiuni infinit de mari și care alimenta, să zic așa, dădea materia primă de bază pentru toată industria constructoare de mașini . Sau la Cugir, s-a ales praful de tot. De fapt, peste tot, unde te uiți, vezi ruine. Zilele trecute, am avut prilejul să ajung în județul Argeș, pe mine de județul Argeș mă leagă , între altele, și faptul că acolo am fost ales deputat în Marea Adunare Națională, în circumscripția electorală Domnești. Dar ca să ajung, unde trebuia să ajung, într-o zonă minunată, foarte frumoasă, a trebuit sa trecem cu mașina pe lângă Combinatul petrochimic de la Pitești, care multă vreme a fost cel mai mare și cel mai important Combinat petrochimic al României. Flacăra aceea de veghe, care era permanent la vedere, nu mai există. Peste toate instalațiile acelea, care îți impuneau un fel de respect și admirație, este lăsat acuma întunericul și degradarea care te înfioară. Iată, dacă mă refer doar la asemenea mari platforme industriale, acestea nu se mai pot reface curând și nici în locul lor nu văd, eu nu am auzit, să se mai construiască ceva notabil. Am ajuns dintr-o țară producătoare de o sumă de bunuri de larg consum, cu industrie pe măsură , într-o țară de consumatori, într-o piață de desfacere pentru alții.

Când se va putea modifica această situație? Eu nu văd să se refacă curând, mai cu seamă că, în jur de 3 milioane de romani și-au părăsit de nevoie țara să se ducă în căutarea unui loc de muncă. E îngrozitor când vezi la televizor niște copii părăsiți. Pe mine unul mă săgetează în inimă, mă copleșesc scenele cu acei copii, copii rămași singuri, fără părinți, nu au nici rude apropiate care să îi susțină... Părinții lor sunt plecați la muncă departe, în străinătate. Cu cine să refaci această țară, pentru că cei trei milioane reprezintă cea mai bună forța de muncă, cea mai calificată și în putere, oamenii cei mai tineri ?

AUREL ROGOJAN: Apropo, aceste trei milioane de concetățeni ai noștrii și-au exercitat un drept la libera circulație, un drept de a se stabili unde vor ei sau au fost trimiși într-un exil forțat, împinși de nevoi?

IULIAN N. VLAD: Eu cred că, mai degrabă, au plecat forțați de împrejurări, de situație, să își caute un loc de muncă, să supraviețuiască, în definitiv, ei și cei pe care i-au lăsat acasă. Treaba asta cu libera circulație se poate discuta. Sigur că este un aspect pe care nu îl neglijăm și nici nu îl minimalizăm, dar trebuie să ne aducem. din când în când, aminte și să le spunem și prietenilor noștrii că, cel puțin unii din noi, nu uităm cât promiteau și ce promiteau înainte de a se dezintegra lagărul socialist.

AUREL ROGOJAN: Sigur că da ! Conferința de la Helsinki și Actul final semnat la 1 august 1975.

IULIAN N. VLAD: Exact! Și toată propaganda făcută de posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” ș.a. care a avut un impact puternic asupra opiniilor . Oamenii puteau să creadă, la ce se spunea atunci, că suntem așteptați cu brațele deschise, numai să ne părăsim țara în care eram închiși . Acuma, uite că, nu mai pot să se ducă oriunde și oricum, trebuie să aibă și niște bani în buzunar, ca să garanteze că acolo nu devin cerșetori sau, nu știu ce, altceva .

AUREL I. ROGOJAN: Ne putem gândi la o conspirație de depopulare a României?

IULIAN N. VLAD: Dacă lucrurile merg așa cum merg, se poate trage și o astfel de concluzie. Asta ar fi cu adevărat tragic, pentru că a scoate, într-o formă sau alta, din țară trei milioane sau peste trei milioane și nu știm dacă numărul ăsta nu va crește în continuare, nu există garanția că măcar cei care sunt acum în țara vor rămâne în viitor aici. Din sondajele pe care presa le-a făcut în rândul studenților care se specializează pe diverse domenii, destul de mulți sunt aceia care o spun explicit că nu doresc să rămână în România ca să își exercite profesia.

AUREL I. ROGOJAN: În toată lumea sunt aproximativ douăzeci și opt, treizeci de milioane de romani. O gândire strategică bine fundamentată pe filoanele statornice ale interesului național ar putea să canalizeze energiile acestor treizeci de milioane de români într-o direcție de renaștere a sentimentului de apartenență la teritoriul patriei ?
 
IULIAN N. VLAD: Cu siguranță, da! Dacă cei care răspund de destinele poporului român simt cu adevărat românește, sunt cu adevărat patrioți și vor cu adevărat ca România să mai existe, asta ar trebui să îi facă să se întoarcă, cel puțin, la conceptul care a ghidat guvernele României înainte de Primul Război Mondial și după, atunci când atâția romani mai ales din Balcani, au optat pentru România. Sigur, cu fiecare zi care trece, dacă nu se face ceea ce ar trebui să se facă, aceasta va fi o cauză pierdută, pentru că trebuie să o spun, cu foarte mare durere în suflet, pe mine mă afectează faptul că în Basarabia, de exemplu, sunt foarte puțini acei basarabeni, inclusiv cei de origine română, că sunt și de origine etnică rusă, ucraineană, și așa mai departe și acestora nu le poți pretinde, dar mă doare enorm condiția celor de origine romana, mă afectează că unii nu mai simt românește, decât foarte puțin sau poate chiar de loc [...] Ceva trebuie făcut ca ei să își regăsească și să-și reafirme identitatea. Ultimele guvernări au încercat, dar cu tot efortul făcut pentru a-i aduce mai aproape de noi, drumul este anevoios.