Într-una din zilele lui 2003, m-am trezit atacat frontal în presă de Gabriel Andreescu, cu care până atunci mă aflasem, timp de 13 ani, într-o colegialitate tihnită la Alianța Civică și Comitetul Helsinki. Apoi, nu peste mult timp, alt atac. La acesta din urmă încerc un drept la replică dar directorul și cenzorul-șef al revistei Timpul, Liviu Antonesei, mă refuză nemilos. Așa că spun și eu ce am de spus în revista la care colaboram în exil, New York Magazin. În exil pentru că din țară, Băcanu și cei de la Academia Cațavencu (înstăpâniți peste ziarul regretatului Rațiu, având ca patron, ca și Andreescu oarecând, pe viitorul deținut Ovidiu Vântu) mă suprimaseră de la România liberă și Cotidianul pe motiv de anti-Sistem. Cel mai recent, în 2017, directorul actual al Cotidianului, Nistorescu, mulți ani fost ziarist în presa ideologică comunistă, mi-a oprit și el colaborarea – pe care o avusesem de asemenea fără vreun onorariu – din cauză că nu l-am ascultat „s-o las mai moale cu Securitatea”.

  

Peste ceva ani, ajung să polemizez din nou cu fostul coleg. New York Magazin, având și acordul meu imediat, îi publică prompt fiecare replică. La un moment dat, el s-a dedat la un fals grav din biografia mea de sub comunism, dar și la aberații de top, care să mă zugrăvească drept om al regimului (între altele că am depus jurământul militar – pe care, evident, toată lumea îl depunea, inclusiv inchizitorul meu neîndurător). Prin urmare, pentru că socotisem (ca și azi) că Andreescu nu avea statura să-mi țină mie lecții de etică publică, i-am răspuns cu textul „Cu ce drept, impostorilor?” (poate fi găsit pe web-site-ul meu, pagina Publicistică 2010). Cele ce i le-am spus – cam de la obraz, recunosc – l-au supărat maxim. În treacăt, în ce mă privește, cine nu cunoaște poate să afle în detaliu de pe web-site-ul meu că în cele trei decenii de după 1989 mi-am sacrificat întreg destinul public ca să spun răului pe nume și să mă împotrivesc lui. Așa că am avut și am motive să spun „elitelor intelectuale post-comuniste”, în special celor ce vor să-mi mai și vorbească de sus, că – într-o țară măcinată de o corupție endemică și de atâtea alte rele – ei sunt, și nu eu, cei care, din interese meschine, și-au abandonat în mod rușinos rosturile ce le reveneau în cadrul societății.  

La Procuratură și la Judecătoria Sectorului 6

Supărat, cum spun, fostul coleg mă dă în judecată. Pentru început ratează în penal din cauză că nici el, „marele militant pentru drepturile omului”, și nici avocata sa (Livia Cinteză – o tristă amintire...) nu aflaseră că, în România, procurorii, cu ale lor cătușe, nu se mai ocupau cu reprimarea libertății cuvântului. Așa că face un proces civil. Probez și justific în instanță fiecare frază și cuvânt ce puteau să fie considerate cauzatoare de prejudicii reputației și altor drepturi ale lui Andreescu. Și o fac – atenție! – neavând această obligație, și deci dând satisfacție peste măsură principiului jurisprudenței îndelungate a CEDO: limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de oamenii politici sau de exercitarea unor funcții oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (principiu pe care CEDO l-a indicat ca atare și atunci când aceasta îi apărase anterior (vom vedea și cum) fostului coleg libertatea de exprimare în procesul său cu fostul ministru al  Culturii, Andrei Pleșu – Cererea 19452/02). Principiul în cauză mai spune și că libertatea de exprimare include nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care „ofensează, șochează sau deranjează” (cauza Lingens împotriva Austriei etc). Că atunci când este vorba de presa scrisă și de orice problemă de interes general, comunicarea informațiilor și ideilor, libertatea presei include și posibilitatea recurgerii la o anume dozã de exagerare și chiar de provocare (cauza Dalban împotriva României). În considerarea tuturor celor de mai sus, Judecătoria Sectorului 6 îi respinge acțiunea (tânăra judecătoare Ionela-Daniela Munteanu, cu o motivare pe care aș recomanda-o tuturor practicienilor dreptului din acest domeniu – Sentința, și întreg dosarul, poate fi găsită pe pagina de Documente a site-ului meu, la „Procesele intentate de Gabriel Andreescu”). 

Instanța modifică soluția de la fond și mă obligă să plătesc fostului coleg echivalentul a 2.300 de euro pentru daune morale. Motivele? Cu privire la fapte, o sfidare cinică a realității. Întâi, zicându-se că Andreescu nu poate fi considerat un om politic sau că ar fi exercitat funcții oficiale care să accepte un grad al criticii mult mai înalt față de persoanele obișnuite. Asta deși, cum arătasem în privința faptei pentru care îl criticasem, în perioada corelativă el fusese membru al CPUN (practc primul Parlament al României de după Revoluție); instanța nu se încurcă cu vreo motivare a felului în care a decis. Apoi, că nu s-ar fi dovedit că acest statut al lui Andreescu ar fi avut vreo legătură cu implicarea sa în procesul de „privatizare” a Editurii Politice în Editura Humanitas. Dar cum adică nu s-a dovedit, când el însuși a recunoscut („Acționar la Humanitas S.A.”, în ziarul „Ziua” din 22 martie 2007), povestind cum a creat, la începutul anului 1990, în timp ce era membru CPUN, Editura Humanitas SRL, împreună cu colegul de la Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Iar celălalt coleg al său din GDS, Andrei Pleșu, din înalta poziție de ministru al Culturii, a cadorisit Editura tocmai înființată de colegi cu Editura Politică. Și a făcut-o prin acte absolut ilegale – printr-un Ordin nu doar nepublicat în Monitorul Oficial, cum cerea legea, dar și bine ascuns de colegul GDS-ist al lui Andreescu prin dispoziția  că „acest document” (Ordinul ilegal) „nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției”. Nepublicarea Ordinului și ascunderea lui obsesivă cred că vorbește oricui, de la sine, despre caracterul ilegal al „privatizării”, în beneficiul celor trei, a celei mai mari Edituri de dinainte de 1990; la Ordin și la incredibila dispoziție aveam să ajung, personal, numai după multe și dificile investigații ziaristice (toate acestea aveam să le arăt detaliat și în Cererea către CEDO).  Din textul din Ziua, de după 17 ani de la „privatizare”, rezultă că Andreescu s-ar fi retras din afacere cel mai probabil nemulțumit de felia de cașcaval primită. El sugera că ar fi fost deranjat de favorurile fiscale pe care Humanitas începuse să le primească – fără a aminti însă un sigur cuvânt de frauda inițială cât casa. Andreescu a scris articolul din Ziua în contextul în care în acea perioadă presa luase concertat în vizor „afacerea Humanitas”, iar dezvăluirea implicării lui în ea devenise practic iminentă. În sfârșit, Tribunalul mi-a mai imputat că un număr de aprecieri la adresa lui Andreescu ar fi fost ofensatoare. Cu toate că în legătură cu judecățile de valoare, repet, CEDO stabilise – clar și constant, de-a lungul a zeci de ani – că cerința probării lor e imposibil de îndeplinit și că o asemenea cerință încalcă însăși libertatea de opinie, cu toate acestea, spun, am justificat instanțelor fiecare cuvânt pe care l-am scris. De exemplu, în cazul expresiilor „apucat”, „alienat” (cu sensul „înstrăinat”, cu baza factuală pe care am probat-o de asemenea în justiție și în Cererea către CEDO), „prostălău ranchiunos și repezit”, „impostori fără rușine” (aici vizasem inclusiv parte din elita intelectuală „post-comunistă”) – expresii ce mi-au fost imputate de Tribunal – am arătat că prin asemenea caracterizări (care, desigur, au putut să „ofenseze” și să „deranjeze”!) răspunsesem atacului la persoană cu care Andreescu mă vizase printr-unul din articolele sale. Articol pentru care am fost obligat, ca ziarist, să plătesc 13 (!) pensii lunare la cuantumul pe care-l aveam atunci. Dar, întreb, fostul coleg nu se dovedise „lipsit de minte, repezit și ranchiunos” când mă acuzase, între mai multe altele, că pentru a fi admis la Drept, aș fi fost „agreat de organele” regimului comunist represiv? Știind bine că făcusem Dreptul sub comunism, n-ar fi putut Andreescu să mă întrebe măcar aluziv, în cei 13 ani cât am fost colegi, în ce condiții reușisem să intru la facultate? Pentru că așa ar fi aflat că, pentru a nu-mi fi respins dosarul de înscriere la admitere, am fost nevoit să-mi asum riscul ascunderii faptului că fratele meu era preot (atitudinea ostilă regimului comunist, faptul că fratele era preot etc. aveau să-mi compromită esențial cariera militară pentru care mă pregătisem). Însă cel mai grav în tranșarea chestiunii judecăților de valoare a fost faptul că Tribunalul a stabilit, în mod evident abuziv, că, deși fost membru al Parlamentului, Andreescu nu putea fi considerat om politic sau că ar fi exercitat funcții oficiale. Consecința directă a acestei decizii – urmărită de instanță, nu am multe dubii – a fost ca Andreescu să nu poată fi considerat o persoană cu privire la care să fie admisibile inclusiv „informațiile și ideile care ofensează, șochează sau deranjează”.

În februarie 2013, mă adresez CEDO (Cererea 29497/13). Pentru că, la acest nivel, stabilirea adevărului îmi apărea a fi un lucru ce ținea nici măcar de matematică, ci de aritmetică, sigura preocupare a fost să mă asigur de examinarea imparțială a Cererii. Dar, se pune întrebarea, aveam eu motive să mă tem de contrariu? Să vedem.

Puțini știu că, mulțumită unei discreții pentru care l-ar invidia până și agenții serviciilor secrete, Gabriel Andreescu a fost și este un om foarte influent. Abia executat Ceaușescu, el are un rol esențial în fondarea, la 31 decembrie 1989, a Grupului pentru Dialog Social. La scurt timp, George Soros descinde la București, unde este găzduit de GDS. El finanțează masiv GDS, și apoi, după ce-și înființează propria Fundație în România, alocă acesteia fonduri de ordinul zecilor de milioane de dolari. Primul președinte al ambelor organizații devine Alin Teodorescu. Un personaj tulbure, care 14 ani mai târziu ajunge șef al Cancelariei primului ministru Adrian Năstase – alesul lui Ion Iliescu, cel care în iunie 1990 veghease ca sediul GDS-ului lui Andreescu și Teodorescu să fie neatins de minerii deveniți, în centrul Capitalei, niște brute sângeroase instigate masiv de securiști. Marea șansă în viața aceasta a lui Teodorescu a fost că Andreescu – extrem de vizionar și generos imediat în post-comunism –  l-a impus personal, cu mână forte (din motive ce vor rămâne o imensă și eternă enigmă) pe lista fondatorilor GDS în compania unor luptători anti-comuniști autentici precum Radu Flipescu și Dan Petrescu (în facsimilul 1 poate fi văzută lista întocmită de Andreescu). Pleșu, sărmanul, bag mâna în foc că nici azi, după un deceniu, habar n-are ce l-a lovit...

Ulterior, Andreescu înființează o mulțime de alte entități finanțate de Soros: Comitetul Helsinki Român, Centrul pentru Studii Internaționale, Centrul pentru Drepturile Omului, Noua Revistă de Drepturile Omului, Revista de Studii Internaționale etc. În toate și încontinuu, el o are alături pe la fel de influenta Renate Weber, succesoarea lui Teodorescu la președinția Fundației Soros. Fundația îi virează sume frumoase lui Andreescu nu doar la ultimele patru entități (în care este implicată și Renate), dar și premii și altele plăți direct din conturile proprii. Oameni de bază ai lui Soros, ei au nesfârșite relații în nesfârșita rețea internațională a omnipotentului multimiliardar. Rețea ce penetrează cu maximă eficiență până și CEDO, fapt despre care la data la care sesizasem CEDO dețineam în special informațiile care mă interesau. (În urmă cu o lună și jumătate Centrul European pentru Lege și Justiție, ECLJ, a lansat raportul unei anchete impresionante dezvăluind problemele și conflictele de interese grave generate de această incredibilă intruziune a oamenilor și organizațiilor lui Soros în activitatea Curții; nimic de mirare că în România numai Evenimentul zilei, ActiveNews și Cotidianul au dat atenție acestor grozăvii).

Revenind, Cererea către CEDO mi-am însoțit-o, atunci și ulterior, cu mai multe solicitări de imparțialitate, de evitare a ingerințelor în dosar. Am vizat explicit patru persoane având relații cu organizațiile lui Soros și/ sau personal cu Andreescu: judecătorul Ungariei, András Sajó (în acea vreme, membru al Secției Curții din care făcea parte și România – fost membru, timp de șapte ani, în board-ul Open Society Justice Initiative de la New York și profesor la Universitatea Central Europeană (CEU) din Budapesta (înființată de Soros cu o investiție de 880 milioane dolari); judecătorul Bulgariei, Yonko Grozev – membru fondator al Comitetului Helsinki Bulgar și membru în board-uri ale lui Soros, inclusiv la cel din New York și el, timp de 15 ani; judecătoarea Letoniei, Ineta Ziemele – profesoară la Facultatea de Drept din Riga, Facultate fondată și co-finanțată de Fundația letonă pentru o Societate Deschisă; fosta judecătoare ad-hoc a României la CEDO Renate Weber (la data Cererii mele, membră a Parlamentului European). Am mai sesizat și cu privire la judecătorul în exercițiu la acea dată Corneliu Bîrsan, care, împreună cu Ineta Ziemele (și cu alți cinci judecători) au adoptat Hotărârea favorabilă lui Andreescu în dosarul cu Pleșu (Hotărârea în română, aici. Cei doi judecători s-au aflat într-un nepermis conflict de interese/ incompatibilitate (art 21 alin 3 din Convenția europeană) în sensul că, la data examinării cauzei și adoptării Hotărârii, ei făceau parte, alături și de Renate desigur, din Consiliul științific al Noii Reviste Române de Drepturile Omului, revistă ce-l avea director pe nimeni altul decât pe Andreescu (în facsimilul 2, revista cu Andreescu director și cu cei trei „îngeri (?) păzitori” ai săi, toți trei judecători la CEDO (și ăsta da noroc în viață!).

 

 

La 19 iulie 2013, președintele Secției, Josep Casadevall, din partea Principatului Andorra, decide comunicarea Cererii Guvernului; anterior, prin Situația de fapt,  stabilește (cum ar fi putut altfel?) că Andreescu a avut calitatea de politician. În 2015 Casadevall pleacă însă, și vine președinte ungurul András Sajó, colegul lui Renate și Andreescu din rețeaua lui Soros. În 2017 pleacă și András Sajó (căruia de asemenea m-am adresat cerându-i ca soluționarea dosarului să se facă cu imparțialitate) – iar succesorul maghiar face parte din completul de 3 care îmi declară Cererea ca „vădit nefondată”  (!) și în consecință și inadmisibilă (formulă care îmi închide orice cale de atac). Motivarea? O mare rușine (să mă ierte judecătorii onești ai CEDO). Dacă judecătorii  Tribunalului București au avut măcar decența să susțină sec că Andreescu n-a fost politician/ n-a exercitat o poziție oficială (fără să mai recurgă și la vreo altă malversațiune), oamenii lui Soros, și posibil și securiștii lui Ceaușescu, au avut la CEDO cinismul unei fals fabulos. Ei au decis că Andreescu n-a fost ce-a fost pentru că nici CPUN n-a fost ce-a fost de fapt: adică „organul provizoriu al puterii de stat cu atribute legislative” (astfel cum însuși acest organ și-a definit propriul statut prin Comunicatul din 17 februarie 1990, publicat în Monitorul Oficial nr. 29 din 17 februarie 1990). În Cererea către CEDO am făcut precizări foarte clare și în privința statutului CPUN. Succesorul lui András Sajó (Péter Paczolay pre numele său) le-a spus însă celor doi colegi că CPUN a fost, atenție, „organismul care a dizolvat structurile de putere ale regimului comunist”. Eu știam că ungurii au o problemă cu Transilvania, dar acum încă una și cu Revoluția însângerată a românilor? Și chiar așa? Românii, vecinii dragi ai lui Péter Paczolay, au avut halucinații când jumătate de an au văzut aproape zi de zi la televizor cu ochii lor cum CPUN, în interminabile și aprinse ședințe, a dezbătut și votat  – ca un veritabil Parlament, chiar dacă provizoriu – nu mai puțin de 68 decrete-legi și 123 de decrete? Sau, apropo, pentru Sajó și Paczolay să fi contat cumva și faptul că, pentru agenda sa, Andreescu face parte din specia extrem de rară a ne-maghiarilor având distincții din partea Guvernului de la Budapesta?    

Apoi, repet, deși Andreescu însuși a recunoscut prin articolul din Ziua implicarea în „privatizarea” (frauduloasă și în interes propriu) a celei mai mari Edituri din România, cei trei judecătorii europeni (ai drepturilor omului, cum să nu) au ratificat oroarea Tribunalului București, în sensul că nu s-ar fi dovedit implicarea membrului CPUN Andreescu în numita „privatizare”. Prin aceasta judecătorii au mers inclusiv împotriva jurisprudenței CEDO care stabilește că în cauzele având ca obiect încălcarea libertății de exprimare Curtea intervine atunci când instanțele naționale rețin o situație de fapt neconformă cu realitatea. În sfârșit, judecătorii au recurs la falsuri și în privința caracterizărilor pe care i le-am făcut lui Andreescu (ei indică aceste caracterizări exclusiv în franceză, fără a menționa măcar într-un singur caz și corespondentul în română). Deci, constituie un fals patent că l-aș fi numit pe Andreescu „nebun”, „canalie”, „escroc” sau că ar fi „prestat servicii către anumite cancelarii occidentale”. Eu, ca să dau la acest capitol numai acest exemplu, l-am numit pe Andreescu, drept  „apucat”, cu sensul de „persoană care se enervează repede” – sens rezultat atât din dicționarul limbii române, dar și din contextul factual descris de articolul meu, iar judecătorii își permit abuzul cinic să-mi atribuie caracterizarea lui Andreescu drept o persoană bolnavă: „nebun„/"maniac”, („fou furieux”). 

Și încă ceva, cel mai probabil conștientizând rușinea „operei” lor, la scurt timp oamenii Curții și-o mută într-alt loc decât cel pe care mi-l indicaseră în scris că o pot găsi, adică la  https://hudoc.echr.coe.int/sites/fra , link care accesează la rându-i pagina https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22]}. Câteva zile Decizia (publicată la 16/01/2020) s-a aflat acolo, după care a fost pusă mai la dos, așa – cunoaștem tehnica, o folosesc și autoritățile române corupte, nimic nou sub soare. Dacă n-au ezitat ei să falsifice faptele din dosar, nu văd de ce judecătorii n-ar fi făcut și pasul acesta (în facsimilul 3 se poate vedea absența documentului). 

 

Propun oricui și un exercițiu de reflecție privind imparțialitatea CEDO, prin compararea modului de soluționare a cauzei mele cu reputația lui Andreescu, cu cel în care Curtea i-a „apărat” acestuia libertatea de exprimare (în ce condiții, am văzut) împotriva lui Pleșu. CEDO a decis că mie bine mi s-a făcut că am fost condamnat, în condițiile în care principala problemă în dosar (de maxim interes public!) a fost implicarea lui Andreescu, în perioada în care a fost membru al organului de stat legislativ, CPUN, în „privatizarea” celei mai mari Edituri românești – situație de fapt pe care nu doar că am probat-o indubitabil, dar care a fost recunoscută, tot indubitabil, de însăși „partea vătămată” (halal!). Dincolo, Andreescu răspândește fără absolut nicio dovadă (recunoscând asta cu subiect și predicat!) suspiciunea că Pleșu a fost securist, iar CEDO îi dă dreptate. Dar apropo de impostură, Andreescu avea probleme cu presupusul securism al lui Pleșu, însă n-a avut nicio problemă să se recăsătorească cu o agentă dovedită a Securității lui Ceaușescu infiltrată sub comunism la Ambasada Olandei (și să mai și ascundă asta timp de peste un deceniu, până când a aflat presa).

Și că veni vorba, în România e de mult banal răul pe care Securitatea l-a făcut țării și oamenilor, și după 1989, inclusiv prin gravele ingerințe în Justiție, în special împotriva celor ce s-au aflat pe lista ei neagră. În ultimii circa 15 ani am mai avut trei procese la CEDO, ce mi-au fost tratate cam în același mod. Spun „cam”, pentru că ceva ca data aceasta mi se pare greu spre imposibil de egalat – și știu ce spun, dat fiind că de aproape 27 de ani, prin natura preocupărilor, activitatea CEDO a constituit pentru mine o temă de top. În două din cele trei procese, cu mize mari, am avut indicii mai mult decât rezonabile ale intervenției Securității și la acest nivel (voi vorbi cât voi putea mai curând și despre aceasta). Dar, întreb, sunt de mirare atari suspiciuni când, de exemplu, sub Ceaușescu, în patru ani diferiți, Corneliu Bîrsan a avut stagii de studiu în străinătate? Se putea așa ceva fără legături cu Securitatea? Sau judecătorul ce l-a precedat la CEDO, Marin Voicu, cel care, după un scurt mandat la Strasbourg, ajuns judecător, în țară, la instanța supremă, și-a dat instant demisia în momentul în care legea a început să oblige la declarații scrise privind relațiile cu Poliția politică comunistă. Să nu ne fie oare clar și în acest caz pe cine trimisese Securitatea la CEDO? Sau, succesele în cascadă ale Monicăi Macovei la CEDO (unde și ea a avut și are o foarte mare influență) – în zeci de cauze, unele cu mari mize financiare – să se explice numai prin faptul că a fost și este și ea o apropiată a lui George Soros, sau există și detalii inavuabile privind relațiile cu Securitatea, pe care știu că ea nu le-a lămurit public nici azi (despre soțul său, de exemplu, despre sine)? Detalii ce au condus inclusiv la încetarea activității mele la Comitetul Helsinki (ea fiind președintă iar eu lucrând la unul din programele Comitetului, ca și în anii co-președinției Andreescu-Renate); a trebuit să plec la scurt timp după ce spusesem vicepreședintei Manuela Ștefănescu (despre care tocmai aflasem că înainte de 89 „lucrase” și ea la Ambasada SUA) că s-ar cuveni să clarificăm totuși între noi, membrii organizației, chestiunea (ne)colaborării fiecăruia cu Securitatea.

Prin urmare, în întreg contextul descris aici, pot eu să nu ridic o puternică suspiciune cu privire la soluționarea dosarului meu?