ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Marți 6 octombrie 2020 , ora 16.00, încep să fac cel mai trist interviu într-o muncă ziaristică de peste 65 de ani. La Athenee Palace, acum și Hilton, unde cu zeci de ani în urmă l-am intervievat și pe Elie Wiesel, înainte de a fi laureat Nobel, invitat atunci la o activitate a Comunității Evreilor din România  și după care mi-au dispărut, de pe birou, notițele interviului.  
De data această, distins interlocutor mi-a fost savantul român stabilit în Franța Denis Buican (de fapt Dumitru Peligrad, din Săliște). O personalitate a lumii științifice mondiale, cu cercetări și deschideri revoluționare în domeniul biologiei, autorul unor teorii incitante în materie. Cei 84 de ani de viață i-au curbat puțin statura, dar nu și coloana vertebrală. Aceeași fermitate în convingeri și acțiune, în ciuda reticențelor, blocajelor și izolării care i se ridică în față și în Franța adoptivă, și în România natală.
 
Profesor invitat la Sorbona, profesor universitar la Paris Nanterre, autor al câtorva zeci de cărți și sute de comunicări științifice, primul demolator al teoriilor pseudoștiințifice ale lui Lîsenko, pseudosavantul preferat al lui Stalin, în plin regim comunist în România și contestatar științific, în Franța, al celebrului Lamarck, nume de nelipsit în manualele școlare de pretutindeni.
 
Dar așteptând azi, parcă cu nerăbdare, momentul interviului, căci mi-a telefonat în primele ore ale zilei pentru a mă întreba dacă facem totuși  interviul, dacă am tot ce-mi trebuie – cameră de filmat, lumini, operator etc. și, tacit, chiar dacă nu m-am răzgândit. Și așteptându-mă, singur, în camera de hotel. Nici Academia Română, nici colegii biologi români nu i-au dat atenția cuvenită în timpul șederii sale de acum în România, cum n-au prea făcut-o nici cu prilejul precedentelor sale sejururi la București. De altfel, titluri și distincții i s-au decernat și în Franța, și în alte țări europene, dar în România a primit doar titlul de cetățean de onoare al orașului Săliște, locul de baștină. Se pare că nici Cotrocenii, nici Academia Română n-au auzit nimic despre acest savant român celebru în lume. Sau, tocmai, poate că au auzit, poate că știu opiniile și convingerile sale despre dreptul de a-ți exprima liber ideile, de a nu fi împiedicat de a critica abuzurile justiției și poliției deopotrivă în regimuri democratice și autoritare, de a putea trăi liber și a nu fi obligat să trebuiască să te cenzurezi la tot pasul.  Iar interviul pe care aveam să-l facem  m-a întărit în această convingere. 
 
Savantul mi-a spus mai mult prin tăcerile sale decât ar fi putut probabil să-mi comunice prin cuvinte. "Dureri ascunse”, ar fi spus mult hulitul Sadoveanu. "Marile dureri sunt mute”, sună un proverb vest-european.
 Interviul pe care avea să mi-l acorde savantul aflat într-un zenit obturat de forțe opresive va fi făcut public fără alte comentarii punctuale. Recunosc că nu este interviul pe care mi l-aș fi dorit. A fost, neted spus, un eșec profesional. Este atât de trist să nu fii înconjurat de compatrioți și de colegi de profesie atunci când vii de departe acasă, este atât de trist să aștepți singur, într-o camera de hotel, pe cineva care să te asculte iar tu să nu poți să-i spui tot ce ai pe suflet. 
 
Un prieten bun, mai apropiat decât oricare altul însă, Denis Buican are. Mi-a spus la un moment dat, "tovarășul meu, Eminescu”. Am crezut, la început, că nu aud bine (ceea ce e adevărat). Dar mi-a repetat apăsat: tovarășul meu, Eminescu. Și mi-a recitat  strofe întregi din Eminescu. Să ne bucurăm așadar că Eminescu îi ajută,  este alături de cei mai demni dintre noi, să luăm aminte și să ne întristăm la ingratitudinea noastră față de puținele somități care fac astăzi gloria României, atât cât mai este ea.