„I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi l-a dăruit și mi l-a lăsat 17 ani. Eu am fost doar cea care l-a adus pe lume și l-a crescut. Dar viața nu de la mine o are. Persoana mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci în care Dumnezeu a sădit o floare. «Mamă», mi-a zis odată, «îmi pare rău că tu ești credincioasă și suferi mai mult. Dar am impresia că-L iubești mai mult pe El decât pe mine». «Da», i-am răspuns, «ăsta-i adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din care îți dau și ție. De la Dumnezeu vine toată dragostea, și a mea pentru tine!…». Și să fiu supărată pe Dumnezeu pentru că pe Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo unde nu mai e boală, chin, suferință, ură, minciună?!…

Când am fost anunțată, am căzut în genunchi și m-am rugat: «Doamne, întărește-mă în încercarea asta grea!». El așa de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ea. Abia acum înțeleg asta. Eu nu l-aș fi dat pe Radu pentru lume, pentru Revoluție, dar acum înțeleg moartea, transferul acesta, înălțarea! Să nu credeți că nu mi-e dor de el, că nu plâng în fiecare seară…” (Ioana Ionescu, mama eroului-martir Radu-Alexandru Ionescu).

 

„Prin rezoluția din 07.02.1991 emisă de Parchetul Militar București în dosarul nr. 6/S/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de sold. (r) Cismaru Nicolae sub aspectul infracțiunii prev. de art. 178 al. 2 și 5 și art. 184 al. 2 și 4 Cod penal. Ȋn fapt, s-a reținut că, în ziua de 21.12.1989, sold. Cismaru Nicolae, conducător auto la UM 01210 București, a primit ordin să se deplaseze cu autocamionul DAC 665T cu nr. A-4744 în zona centrală a municipiului București. Ȋn cabina camionului au urcat și mr. Manea Gheorghe, șef de mașină, lt. Istătescu Marius Dorel și lt. Vlad Traian, iar în caroserie 30 de militari în termen.

Ȋn zona Teatrului Național și mai ales în apropierea hotelului Intercontinental, în direcția camionului au fost aruncate diverse obiecte. Ȋn aceste împrejurări, sold. Cismaru Nicolae a fost lovit de o cărămidă în cap, situație în care a scăpat camionul de sub control, intrând în masa de manifestanți. Urmare acestei situații, și-au pierdut viața Marcu Ruxandra Mihaela, Bădoi Vinerian, Ionescu Radu-Alexandru, Scurtu Mihai, Baban Florin Corneliu, Stanciu George-Cristian și Brad Violeta-Dorina.

(…) Numitul Ionescu Radu-Alexandru a fost transportat, decedat, la Spitalul Clinic de Urgență, constatându-se «plăgi împușcate, traumatism cranio-toraco-abdominal». Ȋn cauză s-a constituit parte civilă mama acestuia, numita Ionescu Ioana. (…)” (Ordonanța de clasare a Dosarului Revoluției).

 

Moartea lui Radu-Alexandru Ionescu și-a celorlalți tineri uciși în fața Sălii Dalles a fost printre primele clasate de procurori. Soldatul care conducea acel camion militar a fost scos din culpă, deși el nu se afla singur în cabină. Iar cinci din cei șapte tineri care au fost uciși atunci (Vinerian Bădoi, Radu-Alexandru Ionescu, Mihai Scurtu, Florin Corneliu Baban și George-Cristian Stanciu) fuseseră împușcați în cap, înainte ca vehicului greu să treacă peste ei. Ȋn cazul lui Radu, glontele a intrat prin obrazul stâng și a ieșit pe la ceafă. Cine a apăsat pe trăgaci?

„La ora 17:30, în față la Dalles s-a tras în plin. Au fost împușcați mortal cel puțin 13 dintre noi. (…) Trupele care au participat la represiune sunt UM 01210, UM 01908, sprijinite cu forță de un batalion specializat în paza aeroportuară, comandat de maior Amăriucăi și aflat în directa subordonare a Marelui Stat Major, batalionul de cercetare-diversiune de la UM 01020, Regimentul de gardă Academia Militară, ale Securității – Școala de Securitate de la Băneasa, trupe de Securitate, cum ar fi UM 0865 Câmpina, USLA și cadre în civil, ale Miliției (…)” (Vasile Neagoe, „Noaptea cea mai lungă”, în „Expres”, anul I, nr. 8, 23-29 martie 1990).

Alexandru Radu Ionescu avea doar 17 ani. Ȋn acea zi de joi, 21 decembrie, abia venise de la școală când mama lui l-a sunat, rugându-l să rămână în casă, pentru că era speriată de ceea ce se întâmpla în centrul Bucureștiului. El i-a promis că o va aștepta cuminte, dar a plecat. Ȋn drum, l-a luat și pe prietenul lui, alergând pe străzi la întâlnirea cu moartea. „Ȋn cartier era incredibil de liniște”, povestește prietenul lui Radu. „Ȋn stația de metrou, la fel. Părea o farsă…. Abia pe la Hanul lui Manuc am întâlnit o mulțime de oameni care scandau «Timișoara! Timișoara!» și ne-am alăturat lor. Erau puțini și erau tineri…”.

Ȋși amintește că, în față la Inter, Radu l-a prins de braț și i-a spus: „Ascultă, orice s-ar întâmpla, nu plecăm! Nu suntem lași!”. Și-au rămas. Din buzunarul de la geacă, Radu a scos o jumătate de pâine. Plecase de acasă hotărât și pregătit să rămână până la sfârșit. Nu știa ce înseamnă sfârșitul…

Cocoțați pe mesele aduse de la „Dunărea”, câțiva timișoreni încercau să vorbească mulțimii despre Revoluția începută acolo și, ca să se audă mai bine, țipau prin niște burlane. Și, deși scena părea comică, nimeni nu zâmbea… Ȋn fața lor erau aliniați, în șiruri aproape perfecte, scutierii. Radu și prietenul lui au intrat în „Dunărea”, să caute pentru timișoreni o stație de amplificare. N-au găsit, așa că s-au întors printre manifestanți. Ȋntre ei și cordoanele de ordine cineva trasase pe asfalt, între timp, o dungă roșie, puțin tremurată. Semnul imaginar al baricadei ce avea să se înalțe, câteva ore mai târziu.

Se făcuse răcoare. O tânără le-a prins de braț o fâșie de tricolor. Erau revoluționari „declarați”… Se împărțeau flori forțelor de ordine, cei curajoși se apropiau de scutieri și le lăsau pe carâmbii bocancilor încremeniți în așteptare. De la o fereastră a blocurilor amplasate deasupra Sălii Dalles, cineva filma, cu o cameră video de amator.

Radu primise și el, de undeva, din spate, o garoafă albă, pe care o ținea strâns, pentru că voia să i-o ducă mamei. Dovada că a fost acolo. Ȋn buzunarul de la piept păstra o scrisoare de dragoste primită de la o admiratoare din liceu. „Tu ești iarna aceea pustie ce mă frânge în fiecare despărțire, cu ochi străini și plecări definitive spre țărmuri stinse de dor… Dacă te voi revedea cândva, te voi întreba dacă n-au fost clipe când inima ți-a tresărit fără motiv. Ȋți voi răspune: înseamnă că ai auzit strigătul din inima mea rănită, iubitul meu… Radu, oare îți voi mai revedea ochii, acei ochi iubiți care au devenit oglinda vieții mele?…”

„Nu știu când a fost împușcat”, mărturisește prietenul lui Radu. „N-am văzut, cred că n-am avut când… Am simțit doar lovitura camionului militar care a intrat în mulțime. Radu era în dreapta mea. Am căzut la pământ, inconștient. Ȋmi amintesc că am fost luat de oameni și dus într-o scară de bloc. Că, lângă mine, o fată, plină de sânge, și-a dat sufletul și că securiștii care au intrat peste noi, crezând că sunt și eu mort, m-au lăsat… Am fost dus la spital de o Salvare și am avut noroc că am scăpat cu viață, aveam bazinul făcut praf. De moartea lui Radu am aflat după o lună de zile, când, întors acasă, mama m-a dus, fără să-mi spună nimic altceva, la cimitir, lângă mormântul celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodată…”.

Ȋn seara aceea de joi, 21 decembrie, au încercat să-i ascundă pe cei morți și i-au dus în crama de la „Dunărea”. „Bocancii lui Radu, care fuseseră noi, era dezlipiți din talpă, hainele erau zdrențuite, se cunoștea că băiatul meu fusese târât pe jos”, povestește mama lui. N-a mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu trupul copilului ei, după ce el a fost ucis. „Avea niște semne ciudate pe mâini, ca și când ar fi fost înțepat cu sârmă ghimpată”, își amintește sora lui Radu. „Apoi, ceva ce nu înțeleg, a fost împuns cu baioneta în stomac. Am înțeles că, după ce zona a fost eliberată, i-au înșirat pe peluza Teatrului Național și așa îi verificau, care mai este în viață…”.

Mama lui Radu a primit vestea că el nu mai este în viață înainte ca cineva să o rostească. „Când m-am întors în acea zi de la serviciu și am văzut că nu este acasă, am presimțit că a plecat acolo”, spune Ioana Ionescu. „Am așteptat toată după-amiaza să se întoarcă. Ȋn zadar… Ȋmi spusesem: dacă până la ora 21 fără 15 minute nu vine, plec după el. Dar deja știam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai este. La ora la care a murit, mi s-a făcut rău, din senin. Cred că toate mamele simt când le moare copilul… Cu câteva minute înainte să ies pe ușă, a sunat la noi mama prietenului cu care el plecase. Mi-a zis doar: «Doamnă, băiatul meu este la spital, dar Radu al dumneavoastră nu mai vorbește». Atât. Am știut atunci că murise… Și L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să trec peste această grea încercare”.

Ȋn aceeași noapte, rudele l-au găsit pe Radu la morga INML. Era dezbrăcat, întins pe o masă, cu buletinul pe piept. Alți câțiva tineri, cu actele de identitate la îndemână, erau așezați pe jos. Nu l-au putut lua acasă, medicii legiști repetau la nesfârșit că nu aveau ordin să-i dea. „Doar hainele lui mi le-au dat”, spune mama eroului. „Ȋn fiecare zi băteam drumul spre morgă și de fiecare dată ne întorceam fără el. Știind ce s-a întâmplat cu morții de la Timișoara arși la crematoriul «Cenușa», îmi pierdusem orice speranță… Dar pe 26 decembrie l-am adus acasă și l-am înmormântat. Nu i se făcuse nici o autopsie, nu i se eliberase nici un certificat medico-legal”.

 

Pe certificatul lui de deces, la cauza morții scrie: „căzut în Revoluție”. Statul român inventase atunci o nouă boală incurabilă… Și-o altă denumire pentru crimele pe care avea să le treacă sub tăcere. Dosarul celor șapte tineri uciși la Sala Dalles a fost clasat în februarie 1991. Ȋn 1992, la trei ani de la moartea lui, pe adresa eroului Ionescu Radu-Alexandru soseau ordine de încorporare, trimise de Comandamentul Militar sector 3, care se încheiau cu avertismentul „în caz de neprezentare, veți suferi rigorile legii”.

Au trecut douăzeci și șase de ani de la Revoluție. Timp în care i-am îngropat pe toți cei ce au murit atunci sub lespezi de uitare, mai grele decât plăcile de marmură din Cimitirul Eroilor. „Supraviețuiesc doar cu gândul că Dumnezeu va îngădui să-mi revăd copilul”, mărturisește mama lui Radu. „Dar, pentru a ajunge acolo unde este el acum, trebuie să știu să iert. Chiar și pe acela care mi-a ucis copilul. Cum nu s-a găsit nici un vinovat, nu știu pe cine să iert…”

Ce ar face dacă acel om ar veni într-o zi la ea, mărturisindu-și vina? „Nu o să-l împușc în cap, așa cum a făcut el cu băiatul meu… Singura mea «pedeapsă» va fi iertarea. I-aș spune doar că fiul meu a fost un băiat tare bun. Că era sincer și curat la suflet. Când i-au murit peștișorii, m-a certat că am vrut să-i arunc, i-a luat și i-a îngropat în curte. Din vară, își uitase buletinul la un prieten. Și l-a luat înapoi pe 20 decembrie, parcă presimțind că va trebui să i se verifice identitatea. Avea în ziua aceea așa, o neliniște. A fost la sora lui, și-a luat un pulover și s-a dus. Mai târziu, directorul liceului la care învăța mi-a spus: «Și eu am fost la Inter, dar am fugit. Și nu mi-o iert»…

 

Să nu credeți că-mi este mai puțin dor de el, că nu plâng. Ȋn fiecare seară, înainte de culcare, mă duceam la el, îl pupam, îi spuneam «noapte bună, mamă». Mi-e greu că nu mai pot face asta… Iar unii spun că acești copii au murit ca proștii. N-au înțeles semnificația sacrificiului lor. Când îi spuneam: «Nu vă împotriviți stăpânirii» cf. Romani 13:2, el îmi răspundea: «Mamă, eu nu mai pot trăi în lumea asta plină de minciună. Trebuie să ieșim, mamă. Trebuie! Toți, mamă, toți!».”

Radu este unul din cei 1.142 de oameni care au fost uciși la Revoluție. Nu vom mai ști niciodată cine este vinovat pentru aceste crime.

Dumnezeu să-i odihnească! Dumnezeu să ne ierte!