După cum ați observat de marți, ActiveNews a început un serial despre scrierile lui Nae Ionescu. Marele filozof român, considerat părintele celei mai strălucite generații de intelectuali dată de România modernă, este în opinia noastră mereu actual.

De două ori pe săptămână vom posta articole cu texte integrale ale lui Nae Ionescu, care ating subiecte variate: de la guvernarea țării, la ortodoxie sau politica externă. Evident că în analizarea textelor trebuie ținut cont de perioada în care au fost publicate și de realitățile de-atunci, pentru a nu se înțelege altceva. Textele sunt transcrise din volumul "Drumurile destinului românesc", apărut la editura Vremea și respectă grafia folosită de editori.

Premisele politicii noastre externe nu pot fi, metodic, deosebite de cele ale celorlalte state. Ele sunt de natură generală și stau în strânsă legătură cu sistemul de gospodărire și așezare a treburilor noastre lăuntrice. Se poate afirma chiar mai mult - și anume că politica internă și externă pleacă ambele de la aceleași premise fundamentale; realitatea geografică, istorică și spirituală a rasei noastre.

Am arătat, cred, acum câteva zile, în chip peremptoriu că pretenția unora dintre noi - dintre care vom adăuga că nu a lipsit Take Ionescu - de a ne lega soarta de civilizația apusului și de a orienta liniile de forță ale acțiunii noastre în această direcție, se sprijină pe așa numita prejudecată civilizată, ale cărei sugestiuni noi le-am urmat fără să le fi supus în prealabil unui examen critic.

Va trebui să recunoaștem însă că nici nu se putea astfel, atâta vreme cât viața noastră politică era precumpănitor stăpânită de o mentalitate contractuală și juridică, cum de fapt a fost aceea care a prezidat la închegarea statului român modern. Trăiam în prejudecata civilizantă, adică în plin veac  al XVIII-lea, și ca atare cu totul desprinși de realități.

Din această prejudecată ne putem smulge astăzi grație transformărilor spirituale postbelice; care aduc, dacă nu altceva, cel puțin o nouă înțelegere a lucrurilor și raporturilor. Și a cărei cea mai hotărâtoare caracteristică este orientarea după realități.

Problema nu poate să fie, în cadrul noii metode de înțelegere, decât una: indică realitatea noastră istorică, geografică și spirituală o orientare înspre apus? Să observăm, mai întâi, că politica și realitățile postulează în primul rând o atitudine autonomă. În înțelesul că nu există întâi Europa și pe urmă Țara Românească, ci numai Țara Românească pur și simplu, de la existența concretă a căreia trebuie să plece orice considerație și orice calcul politic.

Așa fiind, întrebarea este: care din elementele constitutive ale realității românești pledează pentru o politică înspre apus și cu apusul? Structura noastră spirituală? Nu. Formula civilizației și culturii noastre românești nu este apuseană. Dacă dăm la o parte tot ceea ce s-a adăugat acestei civilizații în ultima sută de ani, și care din toate punctele de vedere trebuie considerată ca o grefă nereușită, cultura românească apare ca o realitate răsăriteană, trăgându-și izvoarele de alimentare din sud-estul european, și creând valori cu curs  de circulație numai în această parte a lumii.

Să nu ne lăsăm și aici furați de vechea prejudecată a latinității noastre. Căci această latinitate este lucrul cel mai greu de dovedit din toate afirmațiile pe care le facem pe socoteala noastră. Îmi aduc aminte în ce încurcătură m-am aflat într-o bună zi când mi s-a cerut  să scriu, pentru o împrejurare sărbătorească, câteva rânduri în legătură cu latinitatea noastră! Ce e latin în noi? Ideea de drept, așa cum apare  din dreptul nostru consuetudinar? Probabil tracă. Ideea de stat? Bizantină. Ideea de Dumnezeu? Ortodoxă, deci categoric răsăriteană. Înțelegerea vieții? Contemplativă, deci  fără nici un fel de atingere cu structura activ-practică a Romei. Ce ne leagă atunci de latinitate, când la noi nu au prins decât politic încercările de catolicizare și ce ne leaga în genere de apus dacă nici măcar protestantismul nu a izbutit să pună piciorul în Țara Românească.

Este evident că noi nu putem continua să ne considerăm apuseni, așa cum am făcut-o până acum. Asta se va face însă - tot ca și până acum - pe socoteala culturii noastre, care nu va izbuti multă vreme de aci înainte să ne autohtonizeze și a cărei forță expansivă va continua, tocmai din această pricină, să fie nulă.

Ce pledează pentru legătura noastră cu apusul și orientarea politicii noastre externe înspre Europa centrală? Situația noastră geografică? S-ar spune, într-un fel, că suntem, ca și toate statele din Europa centrală, o țară a Dunării. Vom observa însă că toate apele se aduncă la noi înspre răsărit; că pe oricare pârâu te vei așeza, tot la Galați și la Sulina ajungi; și că chiar în eventualitatea unei Mittel-Europa, interesul pe care îl prezentăm noi este că suntem o poartă asupra Orientului. Indicația este, în adevăr, cu deosebire prețioasă, pentru că ea hotărăște asupra liniilor de expansiune ale politicii românești.

Să nu mai vorbim de toată zestrea noastră istorică. Legăturile noastre cu apusul sunt așa de rare și așa de neorganice încât niciodată nu au avut urmări. Călătoriile noastre în apus nu au putut fi niciodată fructificate ca atare. "Renașterea" lui Petru Cercel este tot așa de izolată ca și occidentalismul protestant al lui Iacob Heraclide, ca și încercările de "înnoire" de pe vremea lui Vlaicu sau Alexandru. În schimb, am stat, statornic, în legături rodnice cu răsăritul, și am izbutit, atunci când am fost conștienți de existența noastră, să fim îndreptar și scut pentru acest răsărit.

Totul ne îndeamnă deci astăzi, când luăm din nou cunoștiință de realitatea românească, spre drumurile naturale și fecunde ale răsăritului. Europa centrală? O realitate deosebită de a noastră, care are nevoie de noi, dar care nu poate însemna în nici un fel o cutie de rezonanță pentru puterile creatoare ale statului și rasei românești.

Cuvântul, 9 martie 1930