Această întrebare, deloc retorică în conjunctura istorică pe care ne este dat să o trăim, mi-a revenit în minte în zilele trecute, după lecturarea unui interviu, dat în cea de a doua zi a anului 2018,  de un domn ce ocupă o funcție de vârf în structura vizibilă a Serviciului Român de Informații: Iulian Fota, director al Colegiului Național de Informații. 

Citind pe ziare.com diagnoza superficială, totuși, pe care acest corifeu al securității naționale o dă conjuncturii internaționale și aflând concluzia năucitoare la care ajunge Iulian Fota ("România ... – frontline state. Dacă, Doamne ferește, începe războiul cu Rusia, el, războiul, va începe pe teritoriul nostru”), n-am putut să nu-mi amintesc o conversație pe care am avut-o în urmă cu destui de mulți ani cu un domn, etnic maghiar din Slovacia, care, fiind ceva mai în vârstă, prinsese bine vremurile când statul numit Republica Socialistă Cehoslovacă era membru de nădejde al Tratatului de la Varșovia. 

Stând cu respectivul domn la un pahar de vorbă și nu numai, ca toți bărbații, ne-am amintit de timpurile când eram mai tineri și când, după cum nu li se mai întâmplă tinerilor de acum, ne-am îndeplinit datoria cetățenească a serviciului militar obligatoriu. Ei bine, depănând amintiri din vremea perioadei cazone a tinereții, respectivul domn mi-a spus că timp de aproximativ doi ani făcuse o armată foarte dură, în care, în unitatea în care și-a îndeplinit serviciul militar, s-a pregătit prin nenumărate exerciții și simulări pentru prima oră de război între Tratatul de la Varșovia și NATO. Pregătirea militară (extrem de riguroasă) se concentra pe prima oră de război pentru că estimarea oficială era că, după o oră de război între Tratatul de la Varșovia și NATO, din unitatea militară respectivă ar mai fi rămas în viață mai puțin de 5% din soldați, așa că nu avea niciun sens ca să se risipească resurse pentru pregătirea și pentru următoarele etape ale războiului (care ar fi fost executate de alte unități militare, evident cu o compoziție mult mai scăzută de etnici maghiari din Cehoslovacia).

Așadar, domnul Iulian Fota, director al Colegiului Național de Informații și fost consilier prezidențial, ține să ne avertizeze în pragul anului 2018 că România ar putea deveni teatru al operațiunilor militare în viitorul război cu Rusia. Oare, din înălțimea funcțiilor publice pe care le-a ocupat în calitate de „expert” în securitate națională, domnul Iulian Fota chiar înțelege care ar putea fi consecințele reale ale unui război purtat pe teritoriul României? Instituția pe care o reprezintă dnul Fota a făcut oare minimele simulări ca să determine câți și cine va mai rămâne în viață în țara noastră dacă, într-adevăr, un război între NATO și Federația Rusă (eventual în alianță cu China, după „cetirea” fotiană a relațiilor internațional) ar începe pe teritoriul României? 

Întrebare esențială: după un război de acest tip pe teritoriul actual al României se vor mai plăti pensii speciale? Va mai exista un număr critic de români buni de muncă care să asigure funcționarea unui sistem de pensii / asigurări sociale? Iar supraviețuitorii, atâția și așa cum vor mai fi, vor mai fi oare dispuși să-i răsplătească cu grase pensii speciale pe cei direct responsabili pentru transformarea României în teatru de operațiuni militare? Chiar e așa de mare realizare în materie de „securitate națională” încât să ajungi să fii (precum în secolul al XVIII-lea, în cea mai de jos etapă a statalității românești) un simplu teritoriu de confruntare între mari puteri „globale”? 

Nu cu mult timp în urmă țara l-a dus la groapă, cu mare tam-tam și cu onoruri militare, pe ultimul rege, cel care (dincolo de toate luminile și umbrele asociate cu perioada în care respectivul era, real sau doar nominal, cap al statului român) a avut o contribuție nemijlocită la faptul că, prin actul de la 23 august, o mare partea a teritoriul statului român a trecut dintr-o tabără într-alta fără mari operațiuni militare și fără devastatoarele distrugeri de rigoare, de care au avut parte absolut toate statele din jur (inclusiv în Bulgaria, unde distrugerile au fost în primul rând la nivelul elitei intelectuale și sociale, masacrate în mod sistematic în primele luni de după „eliberarea de sub jugul fascist”). 

Crede domnul Fota (deopotrivă cu Băsescu, Iohannis & comp.) că după un viitor război vor avea parte de recunoștiința românilor scăpați cu viață pentru marea realizare de a face din România un teatru de război între Rusia, China și SUA? Sau, dimpotrivă, domnul Fota și colegii dumnealui mizează că, după nimicirea actualului stat român, vor putea la bătrânețe să se bucure de o pensie babană, peste mări și țări, după modelul marelui luptător pentru democrație Ion Mihai Pacepa?

Dar de ce război? Care ar fi miza unui viitor război între mari puteri, în care ar fi angrenată (pentru pricini absolut obscure) și România, cu previzibile consecințe fatale pentru continuitatea existenței statului român în forma actuală? Ce s-a schimbat așa de mult în relațiile internaționale, încât puterile globale să riște un război, eventual purtat pentru început pe teritoriul unor sateliți ghinioniști, categorie în care s-ar putea să se înscrie cu brio și un stat român în care expertiza în materie de „securitate națională” e de nivelul celei etalate de Iulian Fota? 

Dar, de fapt, de ce se poartă atâtea războie în vremea noastră când, nu-i așa, există totuși un „drept internațional”, fundamentat pe Carta Națiunilor Unite, prin care statele semnatare se obligă să renunțe la utilizarea forței și a amenințării cu forța în relațiile dintre state? Cum se face că, în ciuda principiilor dreptului internațional, în ultimii 10-15 ani anumite state din Orientul Apropiat au fost nimicite (Irakul și Libia), iar altele (Siria, Libanul) au fost supuse unor atacuri militare fățișe de către alte state, „democratice”, în disprețul celor mai elementare ale dreptului internațional și a normelor și valorilor invocate, cu ceva timp în urmă, ca justificare pentru pedeapsa capitală aplicată prin ștreang unor generali germani după procesul de la Nuernberg? Cum e posibil ca președintele celei mai înaintate democrații din lume și liderul unui regim comunist relicvă din Coreea de Nord să se amenințe cu distrugerea reciprocă prin utilizarea armelor nucleare? 

Din păcate, la aceste întrebări, cât se poate de pertinente și actuale, nu găsim nicio fărâmă de început de răspuns nici în interviul dat de directorul Colegiului Național de Informații și nici în alte analize realizate de marii noștri specialiști în relații internaționale cu prezență suștinută în spațiul public (cum ar fi articolele profesorului Valentin Naumescu de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Culmea este că din interviul dat de președintele Colegiului Național de Informații nu traspiră nicio o informație cât de cât concretă despre ceea ce s-a schimbat, cu adevărat, pe plan internațional, încât să existe un risc real de război între marile puteri. Pe post de explicații ale periculoaselor mutații în plină desfășurare la nivel internațional ni se servește o ciorbă de cuvinte goale precum „dezoccidentalizarea sistemului global”, „remilitarizarea politicii externe”, „mega-sabotaje”, etc. 

Întrucât împărtășesc și eu îngrijorarea față de situația extrem de riscantă în care se găsește România în contextul marilor schimbări care au loc la nivel internațional, am considerat că e de datoria mea civică să prezint cititorilor acestui text o scurtă trecere în revistă a unor aspecte importante pentru înțelegerea mutațiilor care au în lume, aspecte care sunt ignorate cu voioșie (ignoranță sau doar manipulare?) în „analizele” pe care le pun pun pe piață domni precum Iulian Fota, în fișa postului cărora chiar scrie că ar trebui să aibă o bună înțelere a provocărilor în materie de securitate actuale. Am încercat să scriu acest text într-un limbaj cât mai simplu și mai pe înțelesul tuturor, ceea ce a impus inevitabil un anumit grad de simplificare și de caricaturizare în prezentarea unor probleme altfel cât se poate de complexe.