Nu cred că există vreun părinte care să-și fi vaccinat copilul senin, fără să aibă o strângere de inimă. Administrarea oricărui medicament, iar vaccinul este un medicament, poate avea efecte adverse. La vaccinul ROR, de pildă, pot apărea convulsii cu febră și reacții alegice „la mai puțin de 1 din 1000 de doze de vaccin”. Scrie în prospectul din autorizația de punere pe piață a vaccinului Priorix. Nu cred că există vreun părinte care să-și fi vaccinat copilul fără să citească prospectul. Fără să fie bine informat.

Decizia finală a părintelui e rezultatul unui calcul matematic. Care este cea mai posibilă variantă? Nevaccinat, să fie copilul tău acel 1 la 1000 de cazuri de pojar în care pot apărea encefalita sau alte complicații fatale, sau, vaccinat, să fie celălalt caz dintr-o mie, care poate face convulsii cu febră? Hotărârea finală o ia părintele. Ȋntotdeauna cu o strângere de inimă. Rugându-se ca decizia lui să fie cea mai bună. Pentru că de ea depind viața și sănătatea copilului lui.

Credeți că în astfel de momente, când părintele chibzuiește și pune în balanță avantaje și dezavantaje, când întreabă medicul și întoarce apoi pe toate părțile răspunsurile lui, e folositor ca statul să-i stea în ceafă și să-l amenințe: „fă vaccinul, că te ard la buzunar”? Sau „fă vaccinul, că altfel îți iau copilul”?  „Fă vaccinul, că așa vreau eu”?

Folosirea forței poate avea efecte adverse grave. Nu demult și nu de tot, ne-am rupt de comunismul în care cu forța s-a făcut colectivizarea. Tot cu forța, deportările în Bărăgan, înscrierile în PCR și canalul Dunăre - Marea Neagră. Și da, tot cu forța s-au făcut atunci și vaccinările. Mai puține la număr, dar cu acord prezumat. Am fost înțepați colectivități întregi de copii, aduși cu școala la dispensar și puși în șir indian. „Atunci se putea, era bine”, spun fanii vaccinării, nostalgici. Nu era deloc bine. Cum pe atunci nu existau seringi de unică folosință, de multe ori asistentele ne înțepau cu același ac pe toți, iar cei mai puțin norocoși scăpau de un virus și dădeau de ta’su.

N-a fost bine deloc. Părinții de azi sunt decrețeii acelor vremuri. Ȋncă mai știu ce înseamnă ca statul să folosească forța. Folosirea forței nu va ține niciodată loc de argumente. „Pentru că așa vreau eu” înseamnă capitularea neuronului în fața tendonului.

Autoritățile, cele care știu tot și le pot pe toate, ar trebui să asculte argumentele părinților care refuză vaccinarea. Și ar trebui să vină cu contra-argumente. Calm și logic, fără să urle. Pentru că, dacă în locul acestor explicații, atât de necesare, statul pune pumnul și amenzile, întrebările vor rămâne. Ȋndoiala va crește. Chiar credeți că un părinte care-și iubește copilul și și-ar da și viața pentru el poate fi obligat, cu represalii de ordin financiar, să-i facă ceva copilului, împotriva voinței sale?! N-aveți copii.

Atunci când sunt bolnavi și pot face tratamentul acasă, medicul prescrie medicamentele, iar părintele le administrează. După ce citește prospectul. Nu vine nimeni să-i numere pastilele și să verifice dacă au fost luate sau aruncate. Decizia îi aparține părintelui, pe care statul îl consideră suficient de responsabil și nu-l constrânge cu amenzi.

Părintele are dreptul, când copilul lui se îmbolnăvește grav, să-l ducă la tratament în străinătate. Și să plătească pentru asta, căci statul român, prin sistemul medical, nu-l poate ajuta. E tot viața copilului și e tot decizia părintelui. Și nu există niciun fel de sancțiune în astfel de situații, pentru niciuna dintre părți, deși statul ar merita pus la zis și călcat pe pumni, pentru că nu mișcă un deget pentru a salva copiii.

Părintele decide dacă-și îndoapă sau nu copilul cu fast-food, cu dulciuri, cu mezeluri sau cu băuturi carbogazoase. Iar statul, prin neintervenție, pare să încurajeze consumul acestor produse, fără să pună vreun moment la îndoială decizia părintelui, deși numărul de cazuri de obezitate infantilă, diabet și afecțiuni ale ficatului la copii e mai mai mare decât numărul celor nevaccinați. Dar onor statul, care știe să folosească pumnul atunci când i se cere, nu mai e deloc preocupat de sănătatea copiilor și nu face nici măcar campanii de informare și de avertizare, atunci când vine vorba de interesele unor companii precum KFC, McDonald’s, Coca Cola, Pepsi Cola și altele asemenea...

Zeci de mii de copii din România adorm flămânzi. Nu sunt înscriși la vreun medic de familie care să le verifice sănătatea și dezvoltarea, care să-i ajute când sunt bolnavi, iar statul ridică din umeri și nu se mai simte nici puternic, nici responsabil. Nu-și arată pumnul în oglindă și nici nu amenință cu amenzi, deși din vina lui e sărăcie în România, de atâta amar de vreme.
 
Statul face pe forțosul numai când îi convine și numai cu cine are chef. Numai când trebuie să onoreze vreo comandă. Și doar atunci când cetățenii nu simt pericolul acestei atitudini dictatoriale și acceptă pumnul. Primul pumn.