Deși inflația comentariilor despre protestele din Piața Victoriei și din fața Palatului Cotroceni a atins punctul maxim zilele acestea, mă încumet și eu să-mi exprim părerea că dincolo de orice fel de manipulare, ca și în 22 decembrie 1989, sau în aprilie-mai 1990, sau în ianuarie 2012, majoritatea celor care au un minim respect pentru demnitatea civică au ieșit în stradă de bună voie - și este ofensator la adresa lor să se afirme că i-ar fi obligat vreo instituție, vreun grup, vreo firmă, vreun individ.

Uneori, citind și ascultând comentarii ale susținătorilor și opozanților din taberele adverse, ai zice ca dacă sfirșitul lumii a fost amânat momentan, ne aflam totuși în plină desfășurare a unui război nemaîntilnit, care pustiind orașele, satele și spiritele devine centrul viețiiși al lumii noastre. Seara, târziu, când moderatorii TV și invitații lor zbiară unii la alții pe toate vocile și tonurile, când mașina de gunoi sau de deszăpezire fac manevre printre blocuri, te aștepți să-ți bată  în geam un extraterestru sau un terorist, ajungi să crezi că acest zgomot familiar anunță aterizarea unui OZN sau a unui elicopter din care coboară o trupă de comando, sau, Doamne păzește, că un bombardier se apropie cu viteză maximă de cartierul în care locuiești pentru un timp. Totuși, în acest timp respirăm, avem apă caldă și apă rece, avem lumină, avem căldură, avem fiecare după posibilități ce pune pe masă; dimineața,îmbrăcați bine mergem la treburile noastre cu metroul, cu tramvaie, autobuze, troleibuze, trenuri (care circulă foarte bine), iar cei care au timp, energie, și ceva de susținut sau de respins public, pe înserate se adunăîn agora, se exprimă, se manifestă mai mult sau mai putin inspirat, după care pleacă cuminți la casele lor.

Eu cred (deloc original) că acești oameni  ies în primul rând pentru a-și exprima dezacordul față de cei care dau tonul corupției și abuzurilor în toate instituțiile,împotriva unui spirit al șefiei arbitrare și discreționare, împotriva unei mentalități feudale a conducătorilor, împotriva celor puși în continuare pe tâlhărie și care așteaptau de la o lege strâmbă libertatea de a fura și mai mult, de a înșela și mai mult, de a minți și mai mult, de a fi și mai nedrepți, apărați astfel de lege. De mult timp mă gândesc la o temă vastă de cercetare despre lege și nedreptate, despre drept și injustiție într-o țară în care, cu rare excepții, valoarea (individuală, personală) a unui om nu este respectată pur și simplu decât dacă acesta o „putere” care să-i „țină spatele”, sau dacă această „atestare” implică un avantaj pentru cel care o recunoaște.

Sigur că este vorba și de unele „forțe” mai mult sau mai puțin vizibile în aceste manifestări recente, dar este vorba totodată și de  practicile culturale ale cetățeanului liber. Ele sunt în același timp rezultatul acumulării unor emoții negative și resentimentelor față de clasa politică românească postdecembristă, iar „comunitatea cetățenilor” se pare că a  înțeles, în sfârșit, ceea ce academicianul istoric Florin Constantiniu observase cu ani în urmă într-un interviu din revista Formula AS : „Un popor de oi naște un guvern de lupi. Altfel spus, principalul vinovat de această situație politică decadentă este, după părerea sa, însuși poporul român : Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-și bată joc, nepedepsită, de țară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în acești 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să «tempereze» setea ei de înavuțire. Pe român nu-l interesează situația generală. Daca prin fin, naș, cumnat, amic etc., și-a rezolvat pasul lui, restul ducă-se știm noi unde! Moștenirea multiseculară a lui hatâr și bacșis a rămas atotputernică. Cum să îndrepți o țară, când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine și nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situații și mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câștig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii și vieți se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poți să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembriști, care îi tratează cu un dispreț suveran” (Acad. Florin Constantiniu – Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României, interviu în revista Formula AS, nr.896/2009). Legat de această remarcă, fiecare poate adăuga argumente din experiența cotidiană,  începând de la consternarea că cei mai mulți doctori nu respectă ora și ordinea consultațiilor, iar pacienții acceptăasta tacit, marginalizându-l pe cel nedumerit, mustrându-l „că știe el (doctorul) ce face” – iar această atitudine umilă (ceea ce este diferit de adevărata smerenie), servilă, necontestatară și lipsită de solidaritate cu cei principiali este adoptată față de toți cei care într-un loc anume dețin puterea.

Dar acum, după mai bine de 20 de ani de democrație, reacția civică anemică a unui popor anomic pare uitată, pentru a face loc celor ce au descoperit, sau și-au fi regăsit spiritul civic și nu-și mai restrâng participarea și iluzia puterii proprii la nivelul „ideal” al dezbaterii virtuale. (În acest sens, legat de fenomenul Piața Universității 2012, atât realizatorii de emisiuni TV, cât și participanții activi la acțiune îi sfătuiau pe români să nu-și rezume solidaritatea și revolta la postura de simplu telespectator sau navigator pe internet. În unele seri, cei prezenți în Piață, după ce reluau repertoriul „Golaniei” din 1990, îi ironizau pe cei de-acasă scandând "Like! Like! Like!”).

 Pe scurt, la noi, cum am spus-o de mai multe ori, fie că sunt de dreapta, fie de stânga, reprezentanții clasei conducătoare au aceeași mentalitate de „proprietari” ai puterii, îndreptățiți să ia decizii, să controleze și să domine populația. Toți oamenii politici sunt orgolioși, vanitoși, cu toate că, teoretic, clasa politică ar trebui să fie alcătuită din cetățeni altruiști, capabili să renunțe la sine pentru binele statului și al poporului.

Cu riscul de a reitera un loc comun, aceștia sunt stăpânii unei lumi de valori răsturnate. O lume în care sunt respectați borfașii și cei care s-au „descurcat”, iar oamenii cinstiți și modești sunt disprețuiți. O lume în care o falsă austeritate se impune numai categoriilor defavorizate, în care domnesc falsul elitism (legat de ideea că numai unii tebuie să „trăiască bine”), lipsa de transparență, controlarea alegerilor, promovarea pe criterii clientelare și de obediență față de conducere din toate instituțiile, descurajarea valorii, hoția, mârșăvia, turnătoria, slugărnicia, în față, pe lângă cel puternic, în ciuda intimei lipse de considerație, „divertismentul” grosolan la momente nepotrivite și pe orice temă, neseriozitatea, politizarea religiosului și estetizarea politicului, tabloidizarea, de-a valma, a dramei, a „comediei” și a normalității.

Atunci când în fruntea țării și la nivelul tuturor structurilor de conducere sunt indivizi nereprezentativi, în care cetățenii nu-și recunosc identitatea comunitară, etică, și chiar profesională (marcată de criteriile exigenței), incompetenți și de rea credință, lipsiți de principii morale, purtați în luptă doar de un sentiment al câștigului propriu și al concurenței oarbe, pe viață și pe moarte, pe care îl difuzează în toate straturile societății sau ale grupului  - reacțiile și relațiile interumane se deteriorează profund. Amorțirea și chiar „somnul” simțulului civic sunt întreținute cu bună știință și chiar cultivate de către conducătorii politici, „managerii” instituțiilor sau formatorii de opinie, în cea mai mai parte a lor firi primitive, care au tot interesul să guverneze o populație sau niște angajați, să-i domine pe cei din jur supuși, temători, veritabili „homo sovieticus”, suspicioși, neîncrezători unul în celălalt și în puterea lor civică comună, nesolidari pentru o idee, cu o cultură politică tribală, parohială, patriarhală, intimidabili, manipulabili. În acest sens, sigur că da, la nivel instituțional și civic funcționează "Decalogul Chomsky” (pe care fiecare îl pune în cârca adversarului), iar unii cetățeni se simt încă prea istoviți, prea săraci și speriați pentru a face față acestei ofensive contra libertății de conștiință, ca să își permită luxul protestului, al contestării, al demnității.

De aceea, cei care protestează acum (nevoiași mai mult sau mai puțin, tineri  mai mult sau mai puțin) exprimă idealul participării civice care ilustrează latura explicită a culturii democratice deliberative, mai mult sau mai puțin „agonistice”, mai mult sau mai puțin clasice, „îmblânzite”. Oscilația între obligație și libertatea de a fi „angajat” civic, între datorie și dreptul de a fi indiferent este astfel soluționată prin riposte la adresa politiclor interesate, prin demonstrația practică a faptului că cetățeanul român există și este interesat de soarta comunității și finalmente a lui însuși, că el contează, în ciuda nehotărârii sale funciare.

Datorită muncii acestor cetățeni „funcționează” țara, a celor care își fac onest datoria acolo unde se află,  iar entuziasmul postrevoluționar al reconstrucției tot de la ei pornește: de la cei care alungă apatia, dezgustul, disperarea de a te simți furat, înșelat, exploatat de capitaliștii sălbatici de stat sau de alte „autorități” care își creează propria cultură politică a egoismului, cinismului, indiferenței față de comunitate și resentimentului față de potențialul opozant.

Chiar dacă activitatea „criticistă” a individului nu prea este luată în seamă de puterea politică, cum nu este luată în seamă în nici-o instituție de stat reacția la o nedreptate dacă „reacționarul” nu este susținut de cineva puternic, avem de-a face cu un fenomen democratic normal și putem constata că se tem de democrația participativă-directă

numai cei dornici de putere cu orice preț, cei lipsiți de spiritul dreptății, sincerității și omeniei, cei care au de ascuns fapte necinstite.