Unul dintre miturile persistente ale anticepefistilor și una dintre tezele propagandistice de bază anti-referendum este că inițiativa CpF vine de nicăieri, pentru că în România nici măcar nu s-a pus problema căsătoriilor homosexuale. Cu alte cuvinte, mitul spune că mișcarea CpF este artificială, lipsită de obiect.

Dacă acesta este mitul, care e realitatea?

Realitatea este că încă din 2006, ACCEPT, prin GAY FEST, a avut ca revendicare căsătoriile homosexuale și parteneriatele civile. Revendicarea se adresa, așadar, nu doar parteneriatelor, așadar, ci și căsătoriilor.[1] A fost unul dintre cele mai vizibile Gay Fest-uri, strategic gândit pentru a pune presiune pe autoritățile românești în perspectiva integrării în UE. Liderii ACCEPT au arătat, atunci, că nu e de ajuns abrogarea faimosului art. 200 din Codul Penal, ci trebuie egalitate în drepturi.[2] A fi egal în drepturi prin acordarea căsătoriei implică, în mod evident și necesar, și dreptul la adopție.

Tot atunci, simbolic, F. Buhuceanu, lider al ACCEPT, s-a căsătorit civil și "religios" cu partenerul sau, în Spania. Un act performativ și politic, totodată, am spune, fiind și un mesaj public asupra necesității extinderii căsătoriei și drepturilor asociate acesteia, inclusiv cel al adopției, la comunitățile LGBT. Spania este una dintre țările în care există, de altfel, dreptul la adopție al cuplurilor gay[3]

Au existat, ulterior, repetate tentative de obținere a parteneriatelor civile pentru cuplurile de același sex. GAY FEST-urile au devenit tot mai bine marketizate, beneficiind de susținerea vizibilă a unora din ambasadele occidentale, SUA fiind un actor important în acest sens.

Politicieni care sunt susținuți și susțin ACCEPT au încercat, așadar, în 2008, 2011, 2013, 2014 și 2015 să obțină votarea parteneriatelor civile inclusiv pentru persoane de același sex.[4]

În 2015 a fost ultima tentativă de acest tip înaintea declanșării campaniei de semnături a CpF. Viski făcea bilanțul agendei LGBT și a realizărilor obținute. Campania abia ce se declanșase în noiembrie și a venit oarecum neașteptat pentru activiștii LGBT, după reacții.[5]

Liderii comunității LGBT au promovat aceleași idei și obiective în mod public. Atât Buhuceanu cât și Viski au vorbit în repetate rânduri despre căsătorie și familie gay, incluzând în această discuție și problema copiiilor.[6] Buhuceanu a construit identitatea gay, de asemenea, printr-un puternic discurs de dezidentificare cu trăsăturile majoritare ale societății românești - religie ortodoxă, valori tradiționale. Buhuceanu publică bine mersi considerații despre « familia homosexuală » inclusiv în Dilema Veche, această oficină a boierilor minții care sunt obsedați, nu-i așa, de corectitudine politică.[7]

Știți de ce a venit că o surpriză campania de semnături a CpF?

Pentru că în tot acest timp, din 2006 până în 2015, grupările conservatoare și pro-viață chiar nu au făcut nimic notabil pe plan social și politic în această privința. Cu un low profile și axate mai cu seama pe tematică avortului, organizațiile pro-viață s-au mișcat lent și abia treptat au început să conceapă un fel de răspuns simbolic la GAY FEST-uri, inițiind Marșurile pentru familie sau normalitate. Încă de la început, aceste organizații s-au diferențiat de mișcările de extremă dreapta de tipul ND, care și-au organizat propriile marșuri în zile separate.

Mai mult decât atât. Inițial, Patriarhia Română, deși condamnă manifestările gay pride, a criticat și organizarea marșurilor pentru normalitate de către organizațiile pro-viață și nu doar că a refuzat să le dea vreo binecuvântare, ci a și admonestat primăria că le-a dat autorizație să aibă traseul în apropierea sediului central al Patriarhiei. Atitudinea de atunci a indignat conservatorii români, având în vedere că se referea la o inițiativa pro-viață, nu la marșurile Noii Drepte.[7]

Așadar, succesiunea a fost următoarea : acțiuni de lobby și advocacy gay bine finanțate, complexe, beneficiind de expunere mediatică de prim-plan, de show-uri TV (PRO TV încă din 2006 și-a asumat misia educării românilor întru căsătorii gay), de ambasadori occidentali și de sprijin parlamentar, urmate de tardive tentative palide de contra-reacție conservatoare care au constat, inițial, într-un fel de procesiuni lipsite până și de sprijinul și girul Patriarhiei.

Între timp, s-au mai întâmplat niște lucruri, cum ar fi campania de scoatere a religiei din școli și o intensificare a contestării prezenței publice și a statutului BOR în societate.

Abia pe acest fundal a avut loc o repliere a forțelor conservatoare. S-a înființat APOR și a luat naștere și inițiative Coaliției pentru Familie, de această dată asumată de BOR și de celelalte culte, creștine sau nu.

Identitar și organizațional, CpF datorează enorm GAY FEST-urilor, ACCEPT-ului și propagandei inabile LGBT din presă, o propagandă construită fix pe același calapod al celei neoliberale : avem de-a face cu un popor prost și înapoiat care trebuie modernizat de sus în jos.

Această mică istorie a fost ocultată și falsificată de activiștii de prim plan anticepefeisti, care au început să copieze, din nou, aceeași propagandă neoliberală, acuzând umbră lui Puțin și a lui Hitler în spatele inițiativei pentru definirea clasică a căsătoriei în Constituție.

Dragi progresiști și anticepefisti, pot să înțeleg că nu va bateți capul cu teorii queer complicate despre binaritate și acte performative, dar de ce trebuie să fiți într-atât de ignoranți cu privire la agenda și discursul comunității LGBT din România? Dacă nu știți, de ce va băgați? Dacă știți, de ce mințiți?