La începutul lunii septembrie a avut loc la București Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși. Peste 2000 de suflete au ajuns în capitală din toate colțurile lumii pentru a participa la diferite dezbateri și pentru a se ruga împreună. Programul manifestărilor a cuprins, pe lângă o liturghie solemnă, prima de acest fel celebrată în aer liber lângă Catedrala Mântuirii Neamului, și un concert pop cu Smiley, Bere Gratis și Elena Gheorghe. După tot efortul, imens, depus de biserică pentru a organiza această întâlnire, demn de toată aprecierea, am rămas, totuși, cu un gust ambiguu. 

Sunt în mașină, e cald și trafic. Schimb postul de radio România Actualități cu Trinitas. Habitaclu e inundat de un imn bizar, care îmi aduce aminte de intro-ul de la Sinbad Marinarul, primele desene animate americane pe care le-am văzut, după revoluție, dublate în limba română. Am crezut că am greșit postul. Apoi o voce anemică, de fată, a început să cheme la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși. Semăna cu cea a colegelor mele din clasa a cincea, când cereau, în uniforme dalbe de pinonieri cu șnur gri, de la comandantul unității, așa se chema, „permisiunea de începere a festivităților de deschidere (sau închidere)” după caz, „a noului an școlar”. Vocea aceea, care chițăia în megafoane, era chemarea partidului pentru „cele mai tinere vlăstare”. Un fel de armată în galoși, de un kitsch și penibil desăvârșit, care vestea, forțat, uriașele manifestări de la 23 August sau, mai „artistica” și, bineînțeles, mai populara „Cântare a României”, la care gospodinele noastre mai puteau privi cu oarecare încântare. M-am trezit catapultat înapoi în timp și, totodată, intrigat. Din punctul acesta de vedere spotul își atinsese ținta – mă făcuse curios. Așa că am urmărit atent ce s-a întâmplat pe parcurs. Și am fost, uneori, dezamăgit.

În primul rând estetic. La fel ca și alte întâlniri ale tinerilor ortodocși organizate de sus în jos, cu implicarea masivă a instituției bisericii, peste toate manifestările a bântuit același duh ambiguu, care inspirase și spotul de la Radio Trinitas. A trebuit să mă mișc în continuare între „Cântarea României” și „Vocea Speranței”, fără să mă pot dumiri, de fapt, pe ce lume sunt. Era evident că organizatorii încercaseră, ca și la alte întâlniri, să rupă ritmul, ieșind în întâmpinarea tinerilor. Ceea ce a însemnat, în sine, un efort de ajustare estetică. Nu neapărat fericită.

De milenii ortodoxia a marcat ireversibil creștinismul printr-o artă bisericească menită să reprezinte și așeze în lume împărăția cerurilor, care, paradoxal, este aici, dar și dincolo, prezentă continuu, deși se va înstăpâni deplin de abia la a doua venire a Domnului. De aceea vedem în bisericile noastre trupuri altfel, îndumnezeite, contorsionate în poziții hieratice, imposibile pentru legile firii, o natură sublimată, mișcări-simbol, toate înmuiate într-o muzică cu rădăcini străvechi, din primul mileniu. Noi, ortodocșii, nu am cunoscut rupturile de ritm și sens ale Renașterii, statuile de sfinți semi-nude, ramforsate de un bodybuilding medieval, mai aproape de zeii antici decât de Cruce, și ochii dați peste cap, într-un extaz mistic incert, din tablourile cu temă religioasă și realizare profană. Toată această linie occidentală a culminat în postmodernitate cu bisericile-nave spațiale și o iconografie sublimată până la a-corporalitate. Îmi amintesc de o lăcaș din Italia în care chipurile sfinților nu mai existau, erau simple pete albe, conturate prin hașurări ale decorului exterior. Ca și cum ai lua un carton decupat cu model, de felul celor folosite de gospodine ca să traseze crucea de zahăr praf pe colivă, și ai vopsi pe perete de jur împrejur. Ar ieși o cruce albă și goală, ca o colivă postmodernă aruncată pe un zid dat cu lavabil. Arta sacră occidentală, în pană de idei, se predă golului sau, în unele cazuri, rare, se întoarce la icoana bizantină. 

Așadar, revenind la noi, am putea spune că Dumnezeu ne-a cruțat de această ispită, cu unele derapaje de secol XIX, când am mimat și noi românii pictura realistă și am implementat muzica corală, derapaje pe care acum am început să le readucem în matca firească a ortodoxiei. Icoanele și muzica bizantină se întorc acum cu putere în biserici, iar vectorii acestei înnoiri au fost și sunt și acum, întotdeauna, preoții și credincioșii foarte tineri. În anii 90’ tinerii erau cei care lipeau pe lemn copiile xerox ale unor icoane bizantine celebre și tot ei își dădeau, din mână în mână, casete cu corurile de la Simonopetra sau Stavropoleos și umpleau, până la refuz, bisericile în care se psalmodia. Întotdeauna refractari la această revoluție liturgică au fost bătrânii din parohii, foarte atașați de corurile lor „pe voci”, care le populau cuminte, cu repetiții și pelerinaje, zilele senectuții și ierarhii mai în vârstă, care au crezut mereu, în mod bizar, că tinerilor le place tocmai muzica corală și nu „manelele” bizantine. Așadar, tinerii, atunci când s-au organizat spontan și foarte energic, de jos în sus, într-un format grassroots, au dat la o parte pelteaua de gust și calitate îndoielnice a secolul XIX și s-au întors la splendoarea bizantină sau, pe alocuri, la cea a satului românesc, care a marcat și el, în felul său propriu, spațiul liturgic. 

Acum, de jos în sus, vrem, printr-un uriaș efort al aparatului administrativ al bisericii, să ieșim în întâmpinarea lor. Dar cum? Printr-o mișcare de aggiornare stângace, împrumutată din occidentul catolic, care a reușit performanța să umple piața San Pietro la întâlnirile cu tinerii și să aibă bisericile goale duminica (asta atunci când nu le vinde ca să fie transformate în biblioteci, restaurante sau baruri). Ca și cum nu am fi învățat nimic din elanul de până acum al tinerilor noștri, din scufundările lor în timp și Tradiție pentru a descoperi și a readuce la suprafață seva genuină a ortodoxiei.

Ceea ce cred că nu înțeleg organizatorii unor astfel de întâlniri, parcă puse la cale de bătrâni seminariști pentru tineri cu smartphone și cont pe snapchat, este că o ieșire în afara bisericii, pentru a capta atenția unor suflete proaspete, care, să zicem, nu doresc să vină în tindă, presupune un efort considerabil de reașezare, de acomodare ambientală, care nu e lipsit de riscuri. Lumea tinerilor de astăzi are propriul limbaj, o gramatică foarte fluidă, care se rescrie rapid și mereu grație noilor tehnologii și pe care o vorbesc doar între ei. Ca să le intri realmente în și sub piele trebuie să te adaptezi enorm, să te reinventezi, iar în efortul acesta de traducere ai toate șansele să dai la o parte limbajul cu care ai transfigurat lumea timp de două milenii, fără să câștigi nimic, tot așa cum icoanele lui Tattarescu au distrus, uneori, fresce vechi românești de o valoare mondială, înlocuindu-le cu o pictură neoclasică de care acum nu e interesat (mai) nimeni, nici în țară, nici afară. În plus, cu tot efortul, riști să rămâi inadecvat, pentru că pleci la drum pe o cale nebătătorită, pe care nu ai umblat niciodată, cu un uriaș retard, jucând un rol care te condamnă, la fel ca și pe comandanta unității mele de pionieri, la penibil. Și, în loc de un imn psaltic, care, culmea!, a fost reașezat în biserică chiar de tineri, vii cu un kitsch, de care te bucuri doar tu. La sfârșit dai mai departe o făclie, bifezi, ca inspector sau consilier, încă o mare realizare, și te bucuri, ca în ședințele de partid de odinioară, ca ai îndeplinit planul.

Mult mai simplu și mai natural ar fi să lași tinerii să se integreze organic în biserică. De strâns ei se strâng și singuri. Nu îți mai rămâne decât să identifici polii în jurul cărora ei se grupează și să încerci să îi ajuți cu tot ceea ce poți. Și în loc să ai o manifestare, care concureaza, prin pompă, slogan și fanfară, cu lansarea candidaților la alegerile prezidențiale, ai putea avea mai multe întâlniri mai mici, dar mai intense și, fapt capital după părearea mea, mai legate de spiritul, estetica și limbajul care a caracterizat dintotdeauna ortodoxia. Dintr-o astfel de întâlnire ar câștiga mai mult și tinerii și biserica. Ei ar pleca cu experiența radicală a ieșirii din lume, a așezării în taina împărăției, iar biserica s-ar îmbogăți, primindu-i fără să renunțe la așezarea ei în fața lui Dumnezeu. 

În fond, indacvarea la post-modernitate nu e un lucru rău. Nu trebuie să îți fie frică, ție, ca ierarh, preot, angajat al structurilor eccleziale, că te miști, gândești, lucrezi, într-un altfel de spațiu decât cel al lumii. Că ești, la o adică, după gustul unor progresiști, vetust. Ai putea descoperi că, rămânând ceea ce ești, dar asumându-ți asta integral, trăind și propovăduind ortodoxia în profunzimea ei, ești, cu adevărat, original, diferit, șocant poate. Iar asta, în limbajul generației hipsterești, poate fi cu adevărat cool. Până la urmă, singurul lucru nou sub soare a fost Întruparea Logosului. Să o urmezi înseamnă să fii cu adevărat non conformist, un rebel desăvârșit. Mai tânăr de atât nici că se poate!