Ultima prostioară care face ocolul feisbucului este îndemnul de a nu cumpăra miel de Paști. Dacă încă n-ați plâns astăzi, vă fac cunoscut un textuleț care sigur o să vă desfunde glandele lacrimale: "El este copilul mamei lui. Nu ciorbă. Nu drob. Este copilul mamei lui. Plin de viață, joc, veselie, fericire. Are vise. Speranțe, sentimente. Atunci când nu este lângă mama lui plânge continuu strigând-o. Când simte că omul vrea să îl ucidă se așează în genunchi în fața lui, implorându-l parcă să nu-l omoare. Simte și știe exact ce urmează, iar când se lasă în genunchi este ultimul său strigăt de disperare, cu toată mintea, sufletul și trupul său, vrând parcă să spună: "Te implor, nu îmi lua viața! Vreau la mama. Unde este mama? Mamaaaa!!!” se aude ca un ultim strigăt din pieptul bietului mieluț, copil al mamei lui, negociat la kilogram pe bani de omul ființă superioară... Cui? Și apoi, curge doar sânge.” Hai, spuneți sincer că ați plâns un pic!

Să ne întoarcem la oile noastre. Vecinul meu, Ionică, cioban din tată-n fiu, are o pășune de câteva zeci de hectare de hectare concesionată de la primărie. La asta se adaugă încă o suprafață proprie, pe care n-o cunosc exact, dar care bănuiesc că e ceva mai mică. Totul e relativ constant an de an. Baza furajeră este formată și ea din câteva zeci de hectare de fânețe și lucerne, la care se mai adaugă câteva hectare de culturi anuale, mai ales porumb. Atât. Indiferent cât de mari ni s-ar părea aceste suprafețe, este esențial să înțelegem ceea ce ciobanul Ionică știe, și anume că sunt finite. Iar pe o suprafață finită de teren nu poți crește o turmă infinită, ba dimpotrivă. Ionică ar putea trăi mult mai bine cu 2000 de oi dar, la actuala pășune și la pământul pe care îl are, cu greu poate ține 300. Iar pământ nu mai este de unde să ia, în comună sunt foarte mulți crescători de animale și cam toată suprafața arabilă este lucrată. Deci Ionică trebuie să se mulțumească cu cele 300 de oi, înlocuind anual o doar o parte din turmă, adică oile prea bătrâne și cele care se prăpădesc din cauza accidentelor.

La ora la care scriu, cei mai mulți dintre ciobani așteaptă să vândă mieii, obținând astfel primul câștig pe anul ăsta. Printre creștini, probabil că ei așteaptă cel mai mult Paștele. De prin toamnă, când lactația oilor a încetat, n-au mai închegat caș, n-au mai vândut nimic. Toată toamna au consumat fân și bucate, dar bani, ioc. De ieșit cu oile, musai să iasă, pentru că oaia stă rău pe stabulație, vrea purtată și pe zăpadă. De cum a dat colțul ierbii, oaia vrea și mai dihai scoasă, multe înnebunesc când văd verdeața și nu pot pune gura pe ea, nici la fân nu se mai uită. Dar bani, câtă vreme alăptează mieii, ciobanii nu văd. O turmă de 300 de oi face în medie cam 300 de miei anual, unele oi fac câte doi, mulți miei sunt furați de vulpi sau mor în primele zile după fătare. Ciobanii se străduiesc totuși să nu piardă lactația niciunei oi, folosindu-le pe cele care și-au pierdut puiul ca doici. Dintre miei, cam jumătate sunt masculi, iar păstrarea lor în turmă ar fi pur și simplu nerealistă. Sacrificarea lor se impune deci din multiple motive.

Să presupunem că nu am face-o, însuflețiți de îndemnuri ca cel de mai sus. Să admitem că ciobanii nu ar vinde sau nu ar da pur și simplu bravilor câini ciobănești toți mieii inutili. Asta revine la a ne imagina că brusc ciobanii ar începe să scrie texte lacrimogene pe feisbuc, ca o vegană tembelă a cărei viață se desfășoară într-o cutie de la bloc, la etajul trei. Turma ar paște o vreme plină de fericirea mamă-miel. O vreme, dar nu foarte mult, pentru că suprapășunarea (așa se numește când dublezi numărul de animale pe o pajiște finită) ar epuiza în maxim două luni atât masa furajeră, cât și posibilitățile plantelor de a se regenera, consumând inclusiv rădăcinile. Apoi, spre jumătatea verii, s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă întotdeauna când într-o populație de ierbivore există o discrepanță între consumatori și hrană: scheletice, deshidratate, animalele ar începe să moară. Cât? Păi, până se restabilește echilibrul. Probabil că în final ar supraviețui cam 100 de oi. Până la toamnă, când frigul le-ar decima și pe astea, pentru că o condiție pentru supraviețuirea în sezonul rece este acumularea de grăsime în timpul sezonului mai generos în resurse.

Așadar, lăsați textele despre miei scrise la bloc. Cumpărați, sacrificați-i (nu-i ucideți, cum zice vegana, sacrificați-i), gătiți-i tradițional și consumați-i pe masa pascală. Dacă ați ținut post, e cam singura carne cu care ați putea revedeni omnivori. Ar fi o mare eroare să începeți brutal să consumați porc după șapte săptămâni de rigori alimentare propice rugăciunii. Da, există și o dimensiune rituală în acest gest, pe care am moștenit-o de la evrei, dar acesta nu este un motiv să renunțăm la această moștenire. La urma urmei, evreii ne-au lăsat Vechiul Testament, și nimănui nu i-a trecut prin cap să renunțe la el. De altfel, dacă am vrea să "purificăm” creștinismul de toate aluviunile culese din religiile dinainte, mă tem că ar ieși o imensă ciufuleală fără noimă și fără rost. Mă gândesc de exemplu la caduceul lui Hermes pe care îl regăsim în cârja episcopală și la reprezentările lui Iisus pe tron, într-o atitudine hieratică, ce reiau imaginile regilor sasanizi din Iran. Cred, în ceea ce mă privește, că toate acestea s-au petrecut cu un sens, că cei care au decis au fost mult mai deștepți decât noi, și că există erezie în veganism (puțini știu că la baza lui se află o teologie) dar nu și în rânduielile Bisericii, așa cum ni s-au păstrat.

 

Acest articol a apărut mai intâi pe blogul autorului: radu-iliescu.blogspot.ro