Îmi asumasem să renunț la a mai scrie despre chestiunea instituționalizării republicane a Casei Regale. Am scris trei articole, în acest an, în care mi-am exprimat opiniile despre o anumită criză din interiorul Mișcării Monarhiste – Gânduri la Ziua de 10 Mai – despre dezbinarea produsă în Mișcarea Monarhistă de inițiativa instituționalizării – Mișcarea pentru restaurația Monarhiei Constituționale caută răspuns la întrebarea: Monarhist sau Regalist? – precum și despre instituționalizarea în sine, într-o încercare de dialog cu unul dintre apropiații Casei Regale și susținător al acestei instituționalizări – Instituționalizarea republicană a Casei Regale-un răspuns pentru domnul profesor Alexandru Muraru– spun „încercare de dialog” pentru că domnul profesor nu a binevoit să-mi răspundă, iar pe site-ul revistei unde domnia sa și-a publicat materialul la care eu am reacționat, nici măcar nu mi-au permis publicarea unui comentariu, prin care ofeream link spre articolul publicat de mine, ca răspuns.

Articolele mele mi-au atras atât simpatii din partea celor care se împotrivesc instituționalizării republicane a Casei Regale, cât și antipatii din partea celor care susțin inițiativa. Implicarea mea în această zbatere – nu dezbatere și voi argumenta în text de ce nu a fost dezbatere – pentru (re)definirea statutului Casei Regale și a viitorului Mișcării Monarhiste, mi-a pricinuit inclusiv o tristă și regretabilă discuție, pe alocuri tensionată, cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, un om deosebit, puternic implicat în Mișcarea Monarhistă, onorat cu o decorație de MS Regele Mihai I al României și susținător al instituționalizării republicane a Casei Regale. Probabil că acest trist episod, care m-a afectat la nivel personal, este unul dintre marile regrete cu care rămân în suflet ca urmare a acestei zbateri pentru o dezbatere care se dovedește a fi un mare eșec de comunicare atât al Casei Regale, cât și al nostru, al celor din Mișcarea Monarhistă.

Cum spuneam, îmi asumasem să nu mai scriu despre acest subiect, însă un articol – pe care îl consider a fi unul de propagandă, grav afectat de generalizări, etichetări și indexări deranjante – mă determină să fac o excepție de la regula pe care singur mi-am stabilit-o.Vorbesc despre articolul „Un gând despre monarhiștii anti-monarhiști”, publicat pe blog-ul Monarhia Salvează România, de domnul Flavius Boncea.

În textul domniei sale, domnul Flavius Boncea își începe declamația regretând că „oameni pe care i-am respectat enorm la un moment dat, pe care i-am urmat cu încredere oarbă, aproape, văzând în ei speranța unei victorii în lupta noastră pentru revenirea la legitimitate. Oameni în care am crezut. De aceea este atât de dureros să vorbești despre ei...” au ajuns să fie niște „monarhiști anti-monarhiști”.

Un regret inutil, pentru că în restul textului, autorul îi aruncă, la grămadă, pe toți cei care se împotrivesc „marelui pas” al instituționalizării republicane a Casei Regale, în groapa generalizării, etichetării, punerii la index. Toate acestea pentru că autorul nu-și asumă curajul de a discuta punctual, pe afirmații, cu argumente și mai ales, adresându-se nominal celor pe care îi consideră a fi „monarhiști anti-monarhiști”. Autorul nostru alege calea facilă a generalizării și reușește, cu voie sau fără voie, să jignească pe toți cei care, deși se împotrivesc instituționalizării Casei Regale, nu au făcut vreun gest, vreo acțiune îndreptată împotriva Casei Regale sau a vreunuia dintre membrii Familiei Regale.

După ce face o listă a acțiunilor potrivnice pe care „monarhiștii anti-monarhiști” le-ar fi comis împotriva Casei Regale – păcate care, în viziunea autorului, se manifestă tocmai acum, când „parlamentul, prin larg consens politic, se pregătește să recunoască Instituția Casei Regale a României”, uitând autorul nostru că vorbește de un parlament republican, de o recunoaștere instituțională venită din partea Republicii și prin intermediul unui parlament infestat de grupuri de interese politice mafiote și penale – domnul Flavius Boncea apasă la maxim pedala generalizării și găsește propriile explicații la această atitudine potrivnică instituționalizării republicane a Casei Regale.

Autorul presupune că „monarhiștii anti-monarhiști” se împotrivesc instituționalizării republicane pentru că, pentru ei, „contează doar lupta.O luptă continuă, în care nu contează victoriile mici, nu vezi înfrângerile mari și pe care o duci doar de dragul luptei. În momentul în care, la orizont, se profilează o victorie mare, acești oameni se tem că vor rămâne fără obiectul luptei. Că nu vor mai avea ce să facă. Nu vor mai avea cum să își arate loialitatea. Și atunci pornesc un alt război: unul care să le alimenteze în continuare lupta.”

Altfel spus, noi, cei care ne împotrivim instituționalizării Casei Regale, suntem un fel de obsedați după a lupta mereu, de dragul luptei, un fel de militanți ai „revoluției permanente”! Poate că unii dintre cei care nu susțin instituționalizarea Casei Regale, s-au obișnuit cu starea de contestare permanentă a Republicii, însă generalizarea nu poate fi făcută, dacă ne gândim că împotriva instituționalizării republicane a Casei Regale au fost aduse argumente pertinente și care nu fac în vreun fel dovada că avem de-a face cu obsedați după luptă.

De fapt, ce nu poate să înțeleagă domnul Flavius Boncea sau mai grav, omite voit, este că finalul luptei noastre este Restaurația Monarhiei Constituționale, desființarea Republicii și proclamarea Regatului România. Or, instituționalizarea republicană a Casei Regale, cu toate consecințele sale – recunoașterea, fie și formală, a Șefului Casei Regale, de către Parlamentul Republican, faptul că Șeful Casei Regale trebuie să prezinte, la solicitarea Președinților camerelor Parlamentului, un raport anual de activitate etc. – nu pare a fi „marea victorie” despre care vorbește autorul și nici „marele pas” spre Restaurația Monarhiei.

Da, cei care contestă această instituționalizare republicană se tem, însă teama lor este de o altă natură, decât crede domnul Flavius Boncea. Teama noastră este că prin această instituționalizare se îngroapă pentru totdeauna idealul Restaurației Monarhiei Constituționale, iar Casa Regală este redusă la nivelul unui simplu ONG, finanțat de Republică, o entitate condamnată să mimeze, într-o butaforie republicană, o pseudo-prezență monarhică în societatea românească, o formă lucitoare, elegantă, dar totalmente lipsită de fond.

Spre finalul textului de propagandă, domnul Flavius Boncea folosește „lovitura de grație” și acuză pe „monarhiștii anti-monarhiști” – adică, pe cei care se împotrivesc instituționalizării republicane a Casei Regale – de trădare: „Aceasta este explicația convenabilă. Ar mai fi și cea în care putem evoca situația Nicolettei Franck – apropiată, la un moment dat, Familiei Regale, lansatoare ulterior de zvonuri mincinoase care sunt și astăzi crezute de unii, iar în final dovedită a fi infiltrată în anturajul regal. Refuz, însă, gândul la o astfel de posibilitate, cel puțin față de unii dintre așa-zișii „dizidenți” monarhiști.” ...un gând refuzat inutil, pentru că generalizarea rămâne, însoțită fiind și de o nouă etichetare, „așa-zișii dizidenți monarhiști”.

Textul domnului Flavius Boncea se înscrie în seria textelor pro-instituționalizare și alături de textele anti-istituționalizare, are meritul de a contribui la realizarea unei imagini de ansamblu a ceea ce se întâmplă acum în Mișcarea Monarhistă din România. Asistăm la o cernere în rândul membrilor acestei mișcări civice și politice. Idealiștii se separă de cei pragmatici, oportuniștii de cei „pro bono”, cei dispuși la compromisuri cu Republica de cei care refuză orice compromis cu Republica etc.

Cred că cel mai important aspect al situației de criză în care se află Mișcarea Monarhistă, este acela al democrației. Reacțiile de protest împotriva atât a instituționalizării republicane a Casei Regale, cât și a modului în care s-a purces la această instituționalizare – fără transparență și fără consultarea reală și oficială a organizațiilor și liderilor Mișcării Monarhiste, a personalităților care susțin Casa Regală – fac dovada că democrația reprezintă o valoare foarte importantă pentru mulți dintre monarhiști. În acest context, echipa administrativă și de PR care deservește Casa Regală trebuie să renunțe la atitudinea de comunicare unilaterală și care transmite către noi mesajul că deciziile Casei Regale ar fi mai presus de orice dezbatere, de contestare, de punerea sub îndoială, de chestionare, de consultare.

Faptul că România încă este Republică, impune echipei administrative și de PR a Casei Regale o comunicare eficientă, bilaterală, de consultare și colaborare cu membri, liderii și personalitățile Mișcării Monarhiste. Dacă s-ar fi folosit o astfel de abordare în comunicare și s-ar fi renunțat la utilizarea unor „purtători de mesaje” – care în multe situații s-au dovedit a fi lipsiți de obiectivitate, de argumente pertinente, cu atitudini agresive față de contestatarii instituționalizării, asta când nu au promovat un strident discurs propagandist, asemănător cu cel al partidelor politice postdecembriste – probabil că instituționalizarea Casei Regale ar fi fost fie evitată, fie configurată astfel încât să nu afecteze nici sensibilitățile unora dintre noi, nici principiile luptei pentru Restaurație și nici imaginea Casei Regale și a Mișcării Monarhiste.

Erorile de comunicare și de abordare ne-au adus, din păcate, într-o zbatere care a irosit inutil resurse și s-a transformat într-o pseudo-dezbatere, expresie a dezbinării dintre noi și a unor compromisuri favorabile doar Republicii.

Mă opresc aici și mă reîntorc în neutralitatea tăcută pe care mi-am asumat-o față de actuala situație în care se află Mișcarea Monarhistă și Casa Regală a României. Rămân loial Majestății Sale Regele Mihai I al României, valorilor Monarhiei Constituționale și luptei pentru Restaurația Monarhiei, rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze sufletele.

Trăiască Regele!