ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Nimic nu se compară cu vechile texte ale omenirii dacă vrei să afli cum trebuie să-ți trăiești viața. Și ce este surprinzător în toate vechile povești, din care vom exemplifica foarte puțin, este respectul pe care cei dinainte l-au avut pentru reguli. Fie că era vorba de interdicții, fie că era vorba despre obligații, acestea erau respectate în toate circumstanțele, mai ales atunci când respectarea lor era neplăcută, sau greoaie, sau chiar în detrimentul celui care se supunea. Fără nicio coerciție în afara imboldului interior de a-și întâmpina fără frică soarta, omul de altădată se supunea principiilor, și asta-l făcea neîndoielnic bun, sau trișa, devenind în ochii tuturor un om rău.

Ahile Peleanul, căruia Agamemnon Atridul i-o ia pe Briseis din cort, duce mâna la sabie, dar n-o ridică asupra celui ales de ahei să le fie conducător. Ahile este invincibil, atât cât poate un om să fie, e cel mai puternic dintre asediatorii Troiei, îl domină pe samavolnicul Agamemnon, dar are simțul ierarhiei. Nu ataci omul pe care îl respectă toți pentru o nedreptate care ți-a fost făcută ție personal. Legendarul război a fost pornit pentru un legământ făcut cândva: acela pe care frumoasa Elena îl va alege va beneficia de sprijinul necondiționat al celorlalți pețitori în cazul în care, vreodată, cineva se va apropia cu gând rău de ea. Cuvântul dat și respectarea ierarhiei nu aduc beneficii imediate, ba dimpotrivă. Pentru Ahile, cel mai profitabil ar fi fost să-i arate șefului că e mult mai bun ca el într-o confruntare directă. Pentru toți ar fi fost cel mai simplu să-l lase pe Menelaos să se descurce singur cu problemele lui de cuplu.

Povestea celei mai mari dintre epopeile omenirii, Mahabharata hindusă, este foarte simplă: frații Pandava sunt prigoniți de verii lor, frații Kaurava, cu care se vor bate în cele din urmă, clanul Pandava dovedindu-se biruitor. Însă detaliile acțiunii sunt nu mai puțin pline de sens. Astfel, cel mai mare dintre Pandava, Yudhishthira, este provocat la o partidă de zaruri în care va trebui să înfrunte un renumit trișor. Deși anticipează viclenia, Pandava merg cu toții pentru a participa la fatidica partidă, pentru că regula spunea că un kshatrya trebuie să accepte toate provocările. După ce pierde regatul, frații Pandava se retrag într-o pădure deasă unde duc o existență de anahoreți, pentru că rezultatul unei confruntări nu putea fi contestat nici măcar atunci când aceasta era vădit falsificată. Niciunul dintre frații mai mici nu se sustrage autorității lui Yudhishthira, pentru că fratele mai mare era șeful familiei pe viața, indiferent de rezultatul deciziilor lui. Mahabharata este povestea eleganței în dezastru de care avem astăzi nevoie mai mult ca oricând. La urma urmei, toți știm să fim eleganți când e frumos și bine, nu?

Pe de altă parte, cei care nu respectă regulile sunt, fără excepție, odioși. Regele burgund, Gunther, și sfetnicul său, Hagen de Tronege, îl ucid pe Sigfried, încălcând legea sacră a ospitalității, legea sacră a familiei, codurile cavalerești care interziceau atacul pe la spate, legea recunoștinței pentru cei care te-a salvat dintr-o primejdie. Pentru toate acestea, pentru sperjur, pentru furtul tezaurului Nibelungilor, pentru asasinarea fiului ei, Crimhilda îi va ucide pe amândoi cu sabia în timp ce vor avea mâinile legate cu frânghia, fiind executată la rândul ei de unul din vasalii lui Attila, cel de-al doilea soț al domniței burgunde. Cei care încalcă regulile vor fi răzbunați de supraviețuitori. Dacă încalcă regulile la randul lor, răzbunătorii cei mai legitimi plătesc si ei.

La 27 de ani de la revoluția din 1989, România este mai devastată decât oricând. Statisticile vorbesc despre patru milioane de români plecați din țară, adică cea mai mare populație dizlocată de pe meleagurile natale imediat după Siria, unde este oficial război. Absența regulilor e la fel ca obuzele. Dintre cei plecați, cei mai mulți nu vor mai reveni niciodată, au căpătat cetățenia țărilor de adopție iar copiii lor născuți acolo au cel puțin un prenume internațional și folosesc cu dezinvoltură limba locului. În anul de grație 2016, România este tigrul economic al Europei, dar are cele mai mici salarii, cele mai proaste servicii medicale, probabil cea mai mare corupție instituționalizată. Ieșiți pe stradă și plimbați-vă puțin. E liber? Normal că e liber, lipsesc patru milioane dintre noi. E libertatea de după ciumă, de după război, de după cutremur. E neagra P-U-S-T-I-I-R-E.

În România, statul nu are pentru cetățenii săi mai multe sentimente decât o mașină de tocat carnea pentru bucățile care-i dau sens și scop. Dacă i-ar respecta, nu ar avea tupeu să pretindă impozite de la cei care câștigă mai puțin de 800 de euro pe lună, după exemplul statelor care nu taxează veniturile sub un anumit nivel. Pe de altă parte, românii nu respectă statul, neavând nicio jenă să-i înjure reprezentanții după ce tot ei i-au votat. Banul public nu beneficiază nici el de respect: în cutare unitate militară, spre sfârșitul unui exercițiu bugetar, din banii necheltuiți s-au cumpărat flori ornamentale. A existat teama că, dacă se returnează bugetului central, la anul vor fi alocați mai puțini, iar bravii soldați care apără patria în Afghanistan și Iraq nu puteau tolera o asemenea perspectivă. Banii, precum se știe, nu sunt niciodată suficienți. Florile, normal, s-au uscat de voie.

Până în 1989, dezvoltarea României era subiectul unei tâmpite planificări economice centralizate. De atunci, lăsăm lucrurile în voia lor, nu mai planificăm nimic, iar rezultatele se văd. Facem autostrăzi care se surpă, asfaltăm drumuri bune și lăsăm să se distrugă mai mult drumuri distruse deja. Industria există doar în amintiri. Agricultura e victima unor inegale războaie ale subvențiilor europene. Probabil că singurul lucru care merge bine în țara noastră sunt taxele, impozitele și amenzile: cel mai mare TVA din Europa, cele mai mari accize la combustibili, o asigurare de sănătate de care nu poți scăpa nici dacă alegi să te tratezi în privat, taxarea exorbitantă a celor mai famelice salarii.

Cine fură azi un ou, o face cu aerul că inaugurează un drept. Pentru că, dacă furi 30 de zile câte un ou, se creează o obișnuință personală care trebuie mai apoi protejată. Dacă o mie de oameni fură timp de treizeci de zile câte un ou, putem vorbi de o comunitate deviată. Dacă o țară întreagă, în diverse moduri, trișează timp de 27 de ani, rezultatul e o cultură a încălcării regulilor din care nimeni nu mai poate ieși decât fizic, prin catapultare la minim 1000 de km distanță. Subcultura avorturilor este doar o fațetă, subcultura plagiatului e alta, subcultura trucării licitațiilor nu poate fi nici ea trecută cu vederea. În România, cine poate fura un bou face toate eforturile să se ridice la înălțimea unei cirezi întregi. Dar adevărații noștri trișori, categoria grea, crema cremelor, nu cunosc decât două limite: bugetul de stat și Microsoft. Deocamdată.

O țară care a izbutit într-un sfert de secol să avorteze egalul populației sale trebuie să-și treacă avortul printre necesitățile fiziologice indiscutabile. Dacă-i dai unui elev să scrie un text pe o temă pe care s-o aleagă el însuși, vei obține în mod implicit un plagiat. Aceasta nu exclude originalitatea: un referat despre Schopenhauer la muzică sau, de exemplu, unul în italiană pentru ora de spaniolă. În România, un universitar te poate accepta în principiu printre doctoranzi pentru ca, ulterior, să nu-ți mai răspundă niciodată la e-mail, la fel cum se poate să cauți la toate catedrele de specialitate pe cineva care să te îndrume într-o arie de cercetare și să primești invariabil răspunsul: "N-am mai auzit. Cu ce se ocupă chestia asta?” Oricum, într-o țară în care doctoratele se copie, titlul de doctor nu mai impresionează decât babele naive. Visul oricărui întreprinzător orientat este să facă afaceri cu statul, pentru că doar la stat are loc în fiecare clipă miracolul transformării banilor mărunți ai văduvei în fonduri care curg cu debit demențial spre buzunare private.

Vin niște alegeri. Se votează ceva, nu știu prea bine ce. În România nu există dezbateri legate de sărăcia îngrozitoare care s-a așternut peste țară, despre copiii care se culcă flămânzi, despre oamenii care abia-și plătesc facturile, despre nevoile sfâșietoare ale celor care muncesc de dimineața până seara. În Occident oamenii ies în șomaj câteva luni pe an ca să se bucure de viață. Salariile noastre sunt mai mici decât ajutoarele lor de șomaj. La pensie o ducem cu toții bine, cu condiția să avem măcar o slujbă bine plătită. Această realitate care decurge din reformele impuse de FMI nu constituie nici măcar subiect de discuție, darămite punctul de pornire a unei strategii. Dacă vă imaginați c-o va rezolva idolul pieței libere, la care ne închinăm de-a valma cu toții, sunteți naivi. Dar ce, FMI-ul ni l-a adus pe cap piața liberă?

Pentru cei patru milioane de români plecați în lume, plătim și nu ne vom opri curând din plătit. Încercați să vă reparați mașina, să faceți o casă, o operație în spital, orice. Mecanici buni, meseriași buni, medici de elită au luat drumul bejaniei, părăsind România ca pe-o glumă proastă. Impozitele lor susțin sisteme sociale peste tot în lume, numai pe-al nostru nu. Mai nou, avem criză și de profesori, și vorbim despre un corp social cu un grad înalt de inerție. Nu există nicio preocupare pentru cei care candidează în legătură cu întoarcerea celei mai mari avuții a acestei țări: oamenii. Nici pentru păstrarea celor care încă mai sunt aici. Ah, ba da, cred c-am auzit o elucubrație: să le dăm niște bani să se întoarcă. Dobitocul care-a eructat-o a dovedit, dacă mai era nevoie, că n-a înțeles nimic din ce se petrece. Refuz să votez pe cineva chemat să salveze România și care nu-i capabil nici măcar să-i vadă suferința.

Azi e ziua națională a României. Aceea pe care au stabilit-o comuniștii și-au păstrat-o vânduții de după 1989. În cei mai mulți dintre noi, ca la o comandă, s-a umflat România. Raiul pe pământ, grădina Maicii Domnului, țara voievozilor, toate fantasmele care fac din români un aliaj mai marțial ca japonezul, mai ales ca israelianul, mai providențial ca americanul, dau pe dinafară și împroașcă pereții adiacenți. Mâine, o luăm de la capăt cu plagiatul, cu trucatul, cu furatul, cu descurcăreala, cu cumetriile. Dar azi totul ne e prețios, totul ne e sacru. În fanfaronada noastră nici n-am băgat de seamă că pentru a avea o familie, un neam, o țară, orice, e nevoie de un cod, de niște reguli a căror absența nu poate fi plombată nici cu drapele, nici cu discursuri, nici cu cocarde, nici cu sforăieli. Mă bate gândul că nici România pe care azi o iubim lipicios nu mai există, și-a luat câmpii și ea unde-a văzut cu ochii, lăsând în urmă niște oameni într-un loc de unde s-au retras tiptil toate regulile.
 
Articol apărut inițial pe blogul autorului