Maria este o fetiță de trei ani anișori care a trecut, la propriu, pragul dintre viață și moarte. Printr-o minune Dumnezeiască, fetița a fost resuscitată și salvată. Calvarul a început acum patru luni, pe neașteptate, iar de-atunci părinții trăiesc cu teamă, fiecare minut, fiecare secundă, pentru că medicii din România, în ciuda tuturor eforturilor, nu au reușit să-i dea un diagnostic.

Povestea Mariei a fost relatată chiar de tatăl său, în revista Lumea Credinței:

În dimineaţa zilei de joi 9 iulie, îngerul morţii şi-a întins larg aripile la noi în casă. A venit pe furiş şi s-a aplecat cu răsuflarea de gheaţă asupra Mariei, fetiţa noastră de trei ani. Ea dormea cu mama ei în pat. Nu se putea apăra, nu avea cum – e prea mică şi prea fragilă. Şi l-a urmat, pentru o vreme… Apoi a venit îngerul cel bun şi a spus: „Până aici! Copilul acesta nu pleacă, nu e ceasul lui!”. Defibrilatoarele şi-au descărcat voltajul pe pielea fină, arzând-o, adrenalina pompa energie, monitoarele s-au aprins ca la un semn şi au început să ţiuie, lacrimile şiroiau, Maria noastră părea acum că doarme. Şi, din acel moment, chiar dormea! Renăscută, adusă la viaţă a doua oară – dar din lacrimi şi din Duh.

Prieteni, vă spun asta din zbrobirea inimii de părinte şi nu din cărţi, nu din conferinţe, nu din pelerinaje, nu din mersul cuminte la biserică: Dumnezeu există! Iar El se vede limpede numai printre lacrimi, e drept. Şi mai ales, ajung să cred eu acum, printre lacrimile de părinte… Iarăşi vă spun că nu există trăire mai intensă, durere mai copleşitoare şi bucurie mai de negrăit decât cele legate de propriii copii, şi mai ales în situaţii ca acestea. Am hălăduit, la intervale de minute, în abisul disperării – acolo unde nu găseşti pe nimeni să te îndrume –, iar apoi am tâşnit pe culmile bucuriei şi ale recunoştinţei, unde Maica Domnului şi sfinţii noştri îţi sunt liman. Aşa am înţeles şi eu o expresie care mi se părea niţeluş forţată, când o citeam numai cu mintea odihnită de greul zilei: fericita întristare. Ce tainic, ce aproape îmi sună acum aceste cuvinte, imposibil de alăturat. Dar fericita întristare există, este de nepovestit, şi este un dar. Un dar de mare preţ, şi care cere, la rându-i, mare preţ!

Despre toate aceste trăiri în Domnul voi vorbi şi scrie pe larg, după ce balansul între viaţă şi cealaltă viaţă (nu vreau să spun „moarte”) se va fi oprit, după ce concluziile medicilor vor fi mai clare (acum – 20 iulie – e încă o nebuloasă totală ca diagnostic) şi după ce existenţa familiei noastre va fi fost aşezată pe un cu totul alt făgaş… Iar eu am împărtăşit durerea şi bucuria cu voi, marea noastră familie, că pe umărul altcuiva nu ai cum pune capul şi nici fericirea nu o poţi împărtăşi cu necunoscuţii. Comunitatea noastră, cercul nostru de prieteni, e mai unit ca niciodată, iar rugăciunea voastră am primit-o ca pe o uriaşă mângâiere. Aşa să vă răsplătească Dumnezeu ofranda!

Ţinem aproape, nu slăbim rugăciunea, păstrăm nădejdea, ne sunt copiii în viaţă!

Răzvan BUCUROIU 
 
Detalii, mai jos