ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Ne vindem pământurile, lemnul din păduri, zăcămintele naturale și forța de muncă. Iar până nu demult, ne-am vândut și copiii. Din orfelinate și din pragul casei. „Ȋn 10 ani, peste 30.000 de copii au fost transferați în străinatate, cu un profit de un miliard de dolari pentru oficialități și intermediarii care au înlesnit adopțile”, declara, într-un interviu acordat BBC în mai 2004, baroneasa Emma Nicholson.

Cine uită trecutul, e condamnat să-l repete

Imediat după 1989, a apărut un val uriaș de adopții internaționale, generat de mediatizarea externă a condițiilor precare în care trăiau copiii instituționalizați din România. Au fost cazuri în care adopțiile erau aprobate de instanță pe bandă rulantă, în baza unor dosare incomplete, dar și cazuri în care părinții au dat în judecată Comitetul Român pentru Adopții, pretinzând că, prin refuzul de a le înscrie copiii pe listele celor ce pot fi adoptați, li s-ar fi încălcat dreptul de a decide în interesul propriilor copii.

Raportul UNICEF din anul 1997 concluziona că adopția internațională nu era realizată în interesul copilului, ci mai degrabă în interesul satisfacerii unor interese pecuniare. Zeci de fundații, având autorizații în domeniu, prezentau clienților străini albume cu copiii disponibili, percepând taxe declarate între 2.000 și 3.500 de dolari. Ȋn realitate însă, pentru a impulsiona procesul, comisioanele erau mult mai mari. Ȋn 1998 existau nu mai puțin de 90 de astfel de fundații în România. Prin intermediul lor, 9.062 de copii fuseseră trimiși, oficial, la „export”.
 
Dar cifra reală a copiilor vânduți din România e mult mai mare, pentru că, mai ales în primii ani de după Revoluție, adopțiile se făceau, cu ajutorul translatorilor, la mica înțelegere, negocierile purtându-se direct între părinți și străinii veniți în țara noastră să înfieze. 
Ȋntotdeauna ni se va spune că marele avantaj al adopțiilor internaționale îl reprezintă faptul că, spre deosebire de românii ce vor să înfieze doar copii perfect sănătoși, străinii acceptă și copii bolnavi sau cu disabilități. Poate și pentru că, dincolo de argumentele de ordin umanitar, în țările de origine ale adoptatorilor, statul sprijină substanțial familiile aflate în astfel de situații... 

Ȋn plus, o anchetă realizată în 1999 de jurnalistul Ștefan Cândea arată că fundațiile care se ocupau cu adopțiile internaționale „aranjau” certificatele medicale ale copiilor, așa încât ei să figureze ca având probleme de sănătate. Mai apoi, acești copii erau ceruți, peste rând, de la Comitetul Român pentru Adopții, și erau „repartizați nominal” fundațiilor.

Goana după „marfă” a fost atât de mare încât copiii rătăciți pe străzi, pe care părinții lor îi reclamaseră la poliție ca fiind dispăruți, erau aduși în orfelinate și internați aici, unde  li se facea înregistrarea tardivă a nașterii și primeau o nouă identitate, pentru a putea fi dați apoi în adopție internațională. 
 
 


Toți copiii declarați adoptabili mergeau la export. Ȋn anul 2000 s-au înregistrat 1.291 de adopții naționale și nu mai puțin de 3.035 de adopții internaționale! 

 

Ȋnsă, repet, în cazul adopțiilor internaționale, cifrele oficiale sunt doar un vârf de aisberg. Ȋn 2001, problema copiilor exportați a fost ridicată, cu o vehemență fără precedent, de raportorul pentru România al Parlamentului European, baroneasa Emma Nicholson. Ȋn proiectul de raport privind stadiul României în negocierile cu Uniunea Europeană, Nicholson a criticat dur autoritățile române, acuzându-le că „violează sistematic Convenția ONU privind Drepturile copiilor”. 

Și astfel, în octombrie 2001, Guvernul Năstase a emis o ordonanță de urgență prin care toate adopțiile internaționale erau suspendate. Dar moratoriul a fost încălcat, și alți 1.000 de copii români au fost exportați, „la presiunile oficialilor din alte state”, după cum au recunoscut chiar reprezentanții Executivului.

Ȋn februarie 2004, Emma Nicholson a declarat că, prin instituirea moratoriului, „România a invitat, practic, la presiuni, pentru că a transmis mesaje confuze. Guvernul folosește în mod nepotrivit adopția internațională ca metodă de protecție a copilului aflat în dificultate.” Nicholson susținea că soluția cea mai bună pentru orfanii români este încredințarea acestora asistenților maternali. „România e o sursă minunată de asistenți maternali, pentru că aici instituția familiei, valorile familiei sunt foarte dezvoltate. Aici, oamenii înțeleg ce este familia”, declara baroneasa Nicholson, care preciza și că adopțiile internaționale nu ar trebui încurajate nicăieri în lume. Pentru că, odată ce copilul pleacă din țara de origine, el intră în alt sistem „și numai Dumnezeu știe ce-i rezervă viitorul”.

Presiuni au fost, presiuni sunt încă

Ȋn iunie 2004 a fost adoptată Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, care prevedea că adopția internațională „poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne.” 

România pusese capăt adopțiilor internaționale. Ȋnsă asta a atras nemulțumirea altor state, iar SUA, Israel, Franța, Italia și Spania s-au aflat în prima linie a protestelor. Oficiali din aceste țări (senatori, premieri, ambasadori și chiar președinți) au făcut demersuri, mai mult sau mai puțin oficiale, pe lângă Guvernul român, încercând să mijlocească ridicarea interdicției. 

Ȋn martie 2006, Parlamentul European a emis un comunicat de presă cu titlul „Deputații europeni îngrijorați de situația copiilor institutionalizați, a persoanelor cu disabilități și a situației adopțiilor internaționale nerezolvate în România”. Ȋn replică, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a emis atunci o declarație memorabilă.

 
„ANPDC face apel către toți cei care doresc să sprijine reforma din domeniul protecției copilului să acționeze în sensul interesului superior al copiilor români și nu să susțină reluarea exportului de carne vie. Solicităm pe această cale comunității internaționale respectarea suveranității țării noastre și respectarea opțiunilor unui neam care a ales să nu irosească avuția cea mai de preț – copiii – prin exportul lor continuu spre alte țări”, se cerea în declarația emisă de autoritățile române.

Tot atunci, Oficiul Român pentru Adopții anunța că nu mai știe nimic de soarta a 1.150 de copii adoptați în străinatate după 1997. Cei mai mulți dintre acești copii fuseseră înfiați în SUA.

Oportuniștii care s-au îmbogățit din tranzacțiile cu copii, „baby brokeri”, translatori, patroni de fundații, avocați, judecători, dar și procurori, ce acționau împreună ca un grup infracțional organizat, n-au fost niciodată cercetați penal pentru faptele lor. 

Ȋn martie 2009, legislația a permis adopția internațională tuturor rudelor până la gradul al III-lea (inclusiv) cu copilul, iar din februarie 2014 – rudelor până la gradul al patrulea (inclusiv), dar și tuturor cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.

Deși presiunile pentru ca România să reia adopțiile internaționale n-au încetat niciodată, nimeni nu și-a permis să inițieze vreun proiect pentru modificarea legii, în acest sens. Nimeni, până acum.

„A fost o greșeală oprirea adopțiilor internaționale”

Zilele trecute, deputatul USR Iulian Bulai anunța lansarea în dezbatere publică a unei „noi legi a adopției”. Ȋn mass-media, inițiativa a apărut cu eticheta: „ar putea reduce termenul de adopție la 90 de zile”.

Ȋnsă cea mai importantă modificare pe care ar aduce-o legea deputatului USR este RELUAREA ADOPȚIILOR INTERNAȚIONALE. Conform art. 42 din propunerea lui Iulian Bulai, „adopția internațională a copilului cu domiciliul în România de către o persoană/familie cu domiciliul în state semnatare ale Convenției de la Haga poate fi încuviințată numai pentru copiii care se află în evidența R.N.A. și pentru care nu au fost identificate familii de adopție națională în următoarele condiții:
a) poate fi adoptat internațional orice copil pentru care nu s-a identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu domiciliul în România, într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției;
b) adopția este permisă persoanelor/familiilor atestate ca fiind apte să adopte, care au domiciliul în statele semnatare a Convenției de la Haga.

Și nu doar că se încearcă reluarea adopțiilor internaționale, dar e și grabă mare. Ȋn februarie 2014, adopția le era permisă românilor cu domiciliul în străinătate „numai pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției interne și nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reședința obișnuită în România (...), într-un termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției interne.” 
Vârsta copiilor ce deveneau eligibili pentru adopția internațională era de cel puțin 3 ani.

Ȋn august 2016, termenul de așteptare înainte de a pune copiii pe lista celor ce pot pleca în străinătate a fost redus la 1 an. Dar deputatul USR zice, în proiectul său de lege, că 6 luni sunt de ajuns.

Iulian Bulai pare că nu știe exact ce prevede inițiativa sa legislativă, deși și-o asumă integral. „Nu sunt pentru adopțiile internaționale, cu excepția celor făcute de românii din străinătate”, a declarat el, pentru Active News. După ce i-am citit art.42, a spus că va lua legătura cu consilierul său juridic. Cu Vișinel Bălan, care m-a sunat în acea zi, confirmându-mi că proiectul este despre reluarea adopțiilor internaționale, „singura soluție salvatoare a copiilor cu disabilități”. Copii precum au fost cei de la Cighid, readuși recent în atenția opiniei publice, prin plângerea depusă la Parchetul General de IICCMER (n.r. - momentul a fost marcat printr-o conferință de presă a IICCMER, la care a participat și Izidor Ruckel, unul dintre copiii internați în Căminul din Sighetu Marmației, adoptat în 1991 de o familie din SUA).

L-am contactat telefonic și pe Radu Mihăileanu, președinte Alianței România Fără Orfani despre care dl. Bulai îmi spusese că a făcut parte din echipa ce a redactat proiectul. „A fost o greșeală oprirea adopțiilor internaționale”, mi-a mărturisit dl. Mihăileanu, dintru început. Apoi, mi-a vorbit despre un copil fără mâini și fără picioare pe care dorește să-l înfieze o familie din SUA, pentru că „aici n-are nicio șansă”. Că lucrurile nu sunt niciodată atât de definitive o demostrează cazul lui Lorelei, câștigătoarea de la „Românii au talent”. Copila fără de mâini și fără de adopție în SUA. 

Dar copiii cu disabilități sunt scoși din nou la înaintare, ca suprem argument al adopțiilor internaționale. Plus „sunt 57.000 de copii în sistem”, după cum spunea dl. Mihăileanu. De fapt, 56.866 de copii, din care 65.94% beneficiază de măsură de protecție specială în servicii de tip familial, iar 34.06% - în servicii de tip rezidențial. Dintre aceștia însă, doar 3.273 de copii erau adoptabili, conform datelor oficiale ale ADPDCA de la finele lunii martie. Și tot la nivel național, erau înregistrate și 2579 de familii de români care vor și pot să înfieze.

O poveste niciodată cercetată, niciodată încheiată
 
„Guvernul României ar trebui să reziste în fața a ceea ce este, în esență, un lobby egoist din partea agențiilor bine plătite pentru adopții internaționale, dintre care multe distorsionează de obicei informațiile cu privire la condițiile de viață ale copiilor, cu scopul de a încasa comisioane grase.” Acesta era apelul public pe care baroneasa Emma Nicholson îl făcea, la 8 mai 2004, într-o scrisoare intitulată „Baby Sales” (n.r. – Vânzări de Copii), ce a apărut în cotidianul britanic The Guardian.

Cu două zile mai devreme, The Guardian publicase un articol în care arăta că în România „adopția internațională a devenit o afacere profitabilă, implicând rețele de crimă organizată și oficiali și magistrați corupți. Afacerea a fuzionat cu prostituția infantilă și cu rețele de trafic cu organe”. Jurnaliștii britanici scriau că „Departamentul american de Stat îl roagă pe premierul Adrian Nastase, iar membri ai Congresului american le-au scris colegilor români, cerând o abordare mai liberală a problemei adopțiilor internaționale”.

„Copiii nu ar trebui să fie nevoiți să își petreacă în instituții copilăria, doar pentru că nu există nicio familie (română) care să aibă grijă de ei. Adopția internatională e o formă legitimă de protecție a copilului”, declara ambasadorul american la București, Michael Guest, preluat de The Guardian. Ȋn 2004. Astăzi, după 13 ani, vom auzi exact aceleași tip de  discurs. 
 
Ȋn țara în care se moare doar din cauza corupției sau a rujeolei, povestea adopțiilor internaționale n-a fost niciodată cercetată de procuratură. Nici măcar în cazurile flagrante, ale copiilor furați de stat pentru a fi dați spre adopție. Totul face parte dintr-o istorie neelucidată. Și niciodată încheiată.