• Lustruite de valuri și de timp, treptele de piatră de lângă Cazino sunt o povară mult prea mare pentru bătrân. Nepotul său îl sprijină și-l încurajează la fiecare pas. Când ajunge sus, pe bucata de beton ce înaintează în mare, bătrânul răsuflă ușurat și privește înainte. Portul și apa ce-și unduiește solzii de lumină. E poate ultima oară când va vedea marea. Și Cazinoul, bătrân fără de reazăm.

• Poartă costum de baie din două piese, deși nu are mai mult de patru ani. O zvârlugă de copilă, cu părul prins în coadă. Stă întinsă pe plajă, aproape de apă, iar sora ei mai mare vine și-o ajută să se acopere cu nisip. Când nu i se mai zărește decât capul, apare și mama lor, cu telefonul pregătit pentru a imortaliza momentul. Fetița scoate din nisip mâna stângă, cu degetul mare ridicat în semn de OK. Când mama e gata să apese pe buton, pentru a face poza, fetița coboară rapid mâna stângă și-o înalță pe dreapta, cu degetul mijlociu ridicat. E vară, e soare, e mare. 

• La autoservirea unde un blid de ciorbă costă 9 lui, casiera încasează banii fără să emită vreun bon fiscal. Casa de marcat e folosită doar pe post de sertăraș pentru bancnote și monede. Clienții află cât au de plătit după ce casiera, care are lista de prețuri într-un pliu al memoriei, scanează tava și apasă rapid pe butoanele unui calculator matematic. Scoici, caracatiță, crap prăjit, saramură de pui. Evaziune la tavă. Ȋn mijloacele de transport în comun din Constanța se practică blatul. O călătorie costă 1,5 lei. Dacă te încăpățânezi să fii corect și-ți cumperi bilet. Dacă nu, dai 1 leu la șofer și circuli la fel de relaxat ca și fraierul cu bilet. Șoferii de autobuz știu, înainte de a pleca pe traseu, dacă vor avea controlori în mașină. Atunci, refuză banii blatiștilor, iar aceștia așteaptă următoarea mașină. Ȋntre cei care încalcă regulile scrise există tot soiul de rânduieli. 

• Sâmbătă după amiază, și dacă vrei să fii corect, nu ai de unde să cumperi bilete RATC. Prefer să merg pe jos. La intrarea pe b-dul Tomis dinspre b-dul Mamaia sunt case vechi și terase noi. Plouă mocănește și e frig, iar trotuarele sunt aproape pustii. Când i-am văzut în fața mea, înaintând agale, în pas de plimbare, m-am uitat întâi înspre copil. Era un băiețel de 9-10 ani, slăbuț, neîngrijit, tuns scurt și inegal, cu dinții de sus ieșiți în afară. Ȋl ținea pe cel de lângă el de braț, cu mâna ușor ridicată, pentru a ajunge la încheietura cotului lui. Bărbatul era în bermude (aproape niciodată, ca turist, nu iei în calcul și-o zi de toamnă la mare), cu un rucsac în spate. Avea în jur de 35 de ani, haine de calitate, aspect îngrijit. Copilul care-l însoțea purta blugii, cu vreo două numere mai mari, legați cu sfoară la brâu. Nu lipsa oricărei asemănări fizice dintre ei, nu diferența evidentă de statut social sau modul în care acel copil era agățat de bărbat, ca un breloc, m-au încremenit în revoltă. Ci privirea lor. Copilul se uita în gol. El, simțindu-se studiat, a renunțat la suflaki-ul din care mușca și m-a privit direct în ochi. Apoi, rapid, a lunecat cu privirea spre celălalt copil. Copilul care mergea alături de mine.

• Un elicopter militar face exerciții deasupra plajei pline cu turiști. Survolează zona, apoi se întoarce și rămâne suspendat deasupra apei, ceva mai în larg. Repetă manevrele de câteva ori, iar oamenii în slip de pe cearceafuri întind telefoanele mobile în aer, să-l fotografieze. Vedere de la mare. „Azi, vremea a fost frumoasă. Cer senin. Printre pescăruși, zbura un IAR 330 Puma”.

• Are urechile pleoștite și tremură din tot corpul. Deși afară e cald, iar pe terasa de alături oamenii se adăpostesc sub umbrele de văpaia soarelui. Câinele alb stă dincolo de bordura trotuarului, lângă o mașină parcată, și tremură privind spre terasă. Când îl strig, se uită la mine și apoi iar spre terasă. Are în priviri o durere aproape umană. Se ridică și dă să plece, și atunci văd cum i se scurge apa din blană. E pe jumătate ud. Partea din spate, cum a apucat să fugă, ca să scape. Ȋncearcă să pășească, dar nu se mai poate sprijini decât pe labele din față. Renunță, se așază lângă bordură, tremurând în continuu și privind fix spre aceeași terasă. N-am să pot pricepe niciodată de ce oamenii, cărora Dumnezeu le-a lăsat puterea de a deosebi binele de rău, aleg să dovedească doar cât pot fi de cruzi. Inutil și repetat.

• Sunt frate și soră. Stau în fața tabloului înalt al Părintelui și-și apropie fețele de el, îl sărută, apoi își fac niște cruci mici, de copii, privind întrebător spre bunica. „E bine?”

„Aici odihnește întru așteptarea Ȋnvierii de obște Arhimandritul Arsenie Papacioc...” Mormântul Părintelui din curtea Mănăstirii Sf. Maria de la Techirghiol nu e niciodată singur. Vin lângă el, așa precum veneau odinioară la chilia rămasă acum încuiată, sute de credincioși în căutarea drumului. Vin copii, vin grupuri de turiști și oameni în vârstă, vin bolnavi în scaune cu rotile. Vin având credința că Părintele îi poate ajuta în continuare. Ca pe vremuri, când stăteau la coadă în fața ușii lui, pentru a fi luminați și  binecuvântați. Plecat dintre noi de cinci ani, în așteptarea „Ȋnvierii de obște”, Arsenie Papacioc e încă aici. Prezența lui e vie. E o nevăzută mână întinsă de Sus, ce așteaptă ca noi să îngenunchem cu inima și să ne punem frunțile sub ea.