N-am știut niciodată probabil cât suntem de singuri pe lume!...

Toată încrederea noastră s-a dus acum, însă… S-a spulberat! S-a rupt în două! N-am știut niciodată probabil cât suntem de singuri pe lume!...Între Noi și Ei s-a creat o falie imensă, mai adâncă și mai întinsă chiar și decât lacrimile deznădejdii, care ne curg direct în suflet!... Prin toată Europa!
CEA MAI MARE PROBLEMĂ ÎN POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI, în acest moment!, este că suntem batjocoriți, umiliți de alții, discriminați mai la tot pasul!... Și, n-avem nici cui să ne plângem măcar, oameni!…
Guvernul, Președinția, se uită de ceva timp la noi cum murim în stradă sau lângă ei, dar –este clar!- nu facem parte din viața lor! 

N-am făcut parte din viața lor niciodată! Nu-i deranjăm nici chiar prin moartea noastră. 
Peste tot, în Europa, oameni buni, ne iau copiii! Iar "ai noștri” (?!) tac… Par să nu fi înțeles drama noastră, bat câmpii, surmenați sau merg în vârful picioarelor să nu-i deranjeze pe alții.
În Norvegia, Barnevernet ne-a terorizat și ne terorizează. 
Bodnariu, Nan, Avramescu, Rădulescu, și mulți alții!, se zbat ca niște muribunzi între viață și moarte! 
Mii de români trăiesc, însă, cu spaima în suflet. Cu teama că, într-o zi, se vor întoarce și nu-și vor mai găsi copiii acasă…
În Finlanda, românca noastră, Camelia Smicala, cere disperată autorităților române ajutorul… Dar, nimeni n-o aude!... A cerut repatrierea copiilor săi!, un drept natural… Dar, probabil, dosarul acela s-a pierdut! A dispărut fără urmă așa cum însăși viața noastră dispare… Viața încă unui om… A încă unui român! Căci, tot doctorița Smicala îmi scrie…
"…nu îmi pot permite un avocat. Am pierdut tot ce am muncit în douăzeci de ani pe procese. Nu am avut de unde să plătesc avocat timp de doi ani. M-am dus singură în instanță. Așa mi-au luat copiii.”
Dumnezeule!, îmi spun. E ca și când alții ne-ar vâna… E cu putință?!
În Danemarca, Hermina Gheorghe a fost distrusă de un sistem inuman. Unul dintre copiii ei e mort!... Celălalt, de numai câteva luni, e luat de Barnevernet. "Numai Dumnezeu mă mai scoate din mâinile lor!”, îmi spunea ea, plângând.
În Anglia, Florin Barbu este în greva foamei!... În fața CEDO, din Strasbourg, disperă, moare sfâșiat pentru copiii săi… Dar, nimeni, de la București, nu-l vede! Nu-i întinde o mână de ajutor când i-e mai greu! 
Distanța de la noi până la Strasbourg, observ, e cam mare, după cum se pare, iar aleșii noștri se uită în altă parte!, ignorându-ne, ca pe orice nimic...

Și la Palatul Victoriei și la Cotroceni, oamenii înseamnă atât de puțin pentru fiecare. Nimeni nu este preocupat să te vadă în punctul în care îți întâlnești propria moarte…
Marți, 17.05.16, exasperat și umilit de nesimțirea guvernanților, un pensionar –care era în greva foamei din 01.05.16, oameni!- și-a dat pur și simplu foc în fața guvernului! Nu a mai putut suporta indiferența, nepăsarea și neomenia celor care ne conduc.
Nici măcar ușierii nu l-au băgat în seamă când începuse să fie doar o amintire. O amintire care ne arată cât de săraci am ajuns să fim…

… Cum să te vadă atunci pe tine, Florine?! De la București până la Strasbourg este drum lung. Și nimeni nu-ți vede de-acolo lacrimile! Nimeni nu a început să simtă cumva emoțiile umane. Nimeni - în afară de NOI!- nu îți spune că suntem alături de tine, sacrificiul tău este un deja-vu’stânjenitor! Prea mulți părinți își plâng copiii FURAȚI de Barnevernet! Iar, ai "noștri” nu fac nimic…
… Psihologie de slugă, uitată la ușă!, cum am spus… Aceasta este calitatea supremă a aleșilor aleși. Totul nu este decât o reprezentație pentru ei în ochii noului stăpân…
… Dar, poate, va veni cândva o schimbare… 
O schimbare de peisaj fericită! 
Când nu vom mai desconsidera oamenii. 
Când nu-i vom mai abandona în brațele nebunilor.
Nu mă poate opri nimeni să privesc spre vremurile acelea. Și, să recunosc de fiecare dată, fără niciun subterfugiu, că durerea voastră – a ta, Florine!- mereu va fi o parte din mine