ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc și îi persecută dușmanii lui Hristos!”

Părintele Liviu Brânzaș s-a născut în comuna Sâniob, județul Bihor, la 16 decembrie 1930. La vârsta de 10 ani, după Dictatul de la Viena, familia sa s-a refugiat în localitatea Finiș.
 
ActiveNews publică în exclusivitate, din Arhiva Familiei, o serie de fotografii memorabile din viața Părintelui, disponibile în Galeria Foto de mai jos.

Despre resorturile spirituale ale luptei sale anticomuniste, Părintele Brânzaș spunea: "Am fost condamnat de către regimul comunist, pentru împotrivire la instaurarea lui în România. Motivele care m-au determinat la această atitudine nu au fost de ordin social (la ora aceea eram o familie de oameni modești, săraci chiar, după patru ani de refugiu), ci erau integral de natură spirituală. În familia noastră s-a cultivat un spirit antibolșevic încă din copilăria mea. Bunicul meu, Moise Brânzaș, cunoscuse ororile bandelor bolșevice ale lui Bela Kuhn, din 1918 și vorbea de bolșevici așa cum ar vorbi un pustnic despre diavoli: întruchiparea maximă a răului. Pentru familia noastră, aderarea la comunism și înscrierea în P.C.R. echivala cu o lepădare de Hristos și o unire cu satana! După familie, a urmat școala. Învățătorul meu, preotul Vasile Bucur, naționalist și creștin, m-a învățat de asemenea, să urăsc bolșevismul. În timpul războiului antisovietic a scris un „poem dramatic” intitulat „Jertfa Basarabiei”, în care îi prezenta pe bolșevici drept dușmanii lui Dumnezeu și ai Neamului. Apoi a urmat educația de la liceul „Samuil Vulcan”, educație preponderent creștină și românească, deci anticomunistă”.

A fost arestat la 15 noiembrie 1951, în comuna Sudrigiu, județul Bihor, împreună cu alte 28 de persoane, fiind judecat de Tribunalul Militar Timișoara, deplasat la Oradea. A primit o condamnare de 25 ani muncă silnică (sentința nr. 1/3 ianuarie 1953), din care a ispășit 13 ani. Era acuzat de activitate legionară și implicare în rezistența anticomunistă, fiind condamnat pentru infracțiunea de "uneltire contra ordinii sociale”. Alături de tânărul Liviu Brânzaș au mai fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică fratele său, Virgil Brânzaș, Petre Stanciu și Adrian Mărăscu. Au primit sentința ca pe o decorație, așa cum avea să scrie Părintele Brânzaș: „La sfârșit zâmbim. Parcă am fi fost decorați. Într-un sens, această condamnare poate fi considerată un fel de decorație. Mai exact, un titlu de onoare”.

Părintele Liviu Brânzaș a trecut prin închisorile Oradea, Jilava, Minele Baia Sprie și Cavnic, Gherla și Aiud. A participat la greva foamei de la Aiud, din care cauză a fost transferat la închisoarea Gherla, unde a fost hrănit forțat și izolat în Zarcă timp de 30 de zile (între 19 ianuarie și 19 februarie 1955). Reîntors la penitenciarul Aiud, a refuzat reeducarea. A fost izolat timp îndelungat, peste trei luni de zile, în înfricoșătoarea Zarcă a închisori. 

În închisoarea Aiud s-a rugat Domnului să ajungă în aceeași celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae. Dumnezeu i-a împlinit ruga. La prima întâlnire, Părintele Stăniloae i-a spus: „Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit și a biruit întotdeauna prin credința în Dumnezeu și prin speranța în triumful final al binelui. Așa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie și smerenie suferința ce ni s-a dat”. Liviu Brânzaș a audiat zilnic cursurile marelui teolog timp de câteva luni, în celula 322 a Aiudului. Concluzia trasă în urma învățăturilor primite de la Părintele Stăniloae a fost următoarea: „Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinților Părinți. Ei te învață din propria experiență cum se obține mântuirea". Mai mult, în timpul reeducării de la Aiud, Părintele Stăniloae a intervenit salvator în apărarea lui Liviu Brânzaș, care în declarația sa vorbise despre cele trei principii care i-au călăuzit viața: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor. Relatarea Părintelui  Brânzaș despre acest moment o vom reda integral la finalul acestei scurte biografii.

După eliberarea din închisoare, din 31 iulie 1964, Liviu Brânzaș a luptat să devină slujitor al Domnului, așa cum Îi făgăduise lui Hristos în temnița Aiudului În anul 1968 a fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu. După numai un an de la începerea cursurilor, ucenicul Părintelui Profesor Stăniloae de la „Universitatea Aiud” devine preot, fiind deja căsătorit și având o fiică. Așa cum i-a mărturisit fostei deținute politic Aspazia Oțel Petrescu, Părintele Liviu Brânzaș s-a dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrace haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în secolul XX, un veac ateu și totalitar. Fostul deținut politic Virgil Maxim a aflat cu bucurie de hirotonirea Părintelui Liviu, considerând că mirul preoției se pogorâse pe capul lui „ca roua Hermonului pe Munții Sionului”. 

A slujit cu vrednicie în parohiile Iacobeni, Tureni și Suceagu din județul Cluj. Acorda o atenție deosebită catehizării tinerilor din parohiile respective, pe care o considera o datorie primordială a preotului, cu toate riscurile pe care le presupunea aceasta în timpul regimului comunist.

În anul 2001, la editura Scara, a apărut lucrarea de memorialistică a detenției Părintelui Liviu Brânzaș, „Raza din catacombă”, cu o prefață a Cuviosului Părinte Justin Pârvu (pe care l-a cunoscut tot în temnița Aiudului). „Martor într-un proces moral” (Ed. „Brad ‘94”, 2000) este o altă carte a mult pătimitorului preot, ce reunește cuvântările sale cu ocazia comemorărilor de la Aiud, Gherla sau Canal, predici, majoritatea articolelor publicate în diferite ziare și reviste, o parte din excepționalele discursuri rostite la Congresele foștilor deținuți politici (din care redăm mai jos Apelul din 1991 către preoți și laici, dar mai ales către tineri).

Părintele Liviu Brânzaș s-a mutat la Domnul în 3 septembrie 1998, în urma unui cancer apărut subit. Apropiați ai Părintelui sunt de părere că moartea sa a fost provocată de cei deranjați de atitudinile sale anticomuniste, așa cum s-a întâmplat și în cazul Părintelui Ioan Negruțiu și al Părintelui Constantin Voicescu.

Timpul avea să-i dea dreptate Părintelui Brânzaș în previziunile sale despre viitorul tinerilor. Cu înțelepciune și discernământ, fostul deținut politic scria, la câteva zile după revoluția din decembrie 1989: „Dacă nu am cucerit sufletul tineretului atunci când era frustrat de valori reale, acum, când va fi liber și va fi asaltat din toate direcțiile de sirenele diverselor miraje, nu prea sunt speranțe în acest prim moment... Avem o importantă și grea datorie de a reîncreștina spiritual acest tineret român, care, deși botezat, nu folosea în discursurile lui numele lui Hristos” (Jurnal, 26 decembrie 1989). Pentru o actualizare a atitudinii generației sale față de comunism (căruia îi spunem, mai nou, neomarxism), Părintele Brânzaș ne indica reperul după care identificăm bolșevicii: ateismul. Iar remediul este să rămânem nedezlipiți de Hristos și de biserica Lui, așa cum ne îndemna Părintele: „Opoziția față de comunism era în primul rând, o chestiune fundamentală de credință. S-ar fi putut întâmpla ca prin vreun miracol economic, comunismul să realizeze un nivel de trai acceptabil sau cel puțin, suportabil. În acest caz, anticomunismul nostru înceta? Noi ne împotriveam în primul rând ateismului, care stă la baza ideilor marxiste. Bolșevicii rămân dușmanii noștri, chiar dacă ar realiza paradisul material pe pământ, căci ei sunt dușmanii lui Hristos! Încă de la școala primară, am învățat de la dascălul meu, poetul Vasile Bucur, că lupta împotriva comunismului este o cruciadă.

Comunismul este ca acea fiară roșie din Apocalipsă, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Să nu lăsăm pe urmașii noștri să piardă binefacerile sufletești ale Nașterii Mântuitorului! Să nu le lăsăm o țară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noștri o viață în care vor fi pierdut pe Hristos! Iar pentru aceasta, să nu fugim din fața jertfei pentru apărarea Crucii!”

Părintele Liviu Brânzaș: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declarație scurtă, în fața tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viață a fost determinat de trei principii: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunța sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile țării. Și, ca și cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc și declar în fața tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simțul realității, întrucât vorbesc ca și cum mâine vom ieși din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o țară dominată de bolșevism, în care noi vom fi în permanență supravegheați și hărțuiți de Securitate. În această situație, nu prea sunt speranțe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „dușman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declarația cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc și cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câțiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu și alții. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste așteptări. Să știi că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul ființei mele sufletești de ceea ce am spus, m-am așezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie așa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Și - culmea! - cel care vorbește primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mișcare și, fără să țină cont de prudență, se lansează într-o dizertație asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generație... și alte considerații de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu și astfel se iscă o polemică în care se angajează mulți, unii pro, iar alții contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucnește:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre așa ceva, aici și acum!
Parpalac și-a luat în serios rolul de politruc și a reacționat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deși el se adresează lui Vojen, totuși eu am provocat acest scandal și, în ultimă instanță, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae și intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenție, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbește de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creștinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie și spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeași idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut și eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Și nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună așa: „Lui Liviu Brânzaș, cu o deosebită afecțiune și bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească și misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmațiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declarația mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declarația de fidelitate față de cele trei principii (credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolșevicii prin acțiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se liniștește și se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAȘ

La Congresul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, din septembrie 1991, Părintele Liviu Brânzaș adresa un apel către preoți și laici, dar mai ales către tineri. Redăm mai jos acest apel la demnitate națională și moralitate al fostului deținut politic.

APEL

De la tribuna acestui for al conștiinței și demnității naționale, ca preot și fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, din care am executat 13, mă adresez preoților din țara noastră, acelor preoți cu vocație și fervoare misionară, care în epoca ateismului agresiv au fost soldați în prima linie, în bătălia apostolică pentru apărarea credinței.
Pentru orice creștin de bună credință este evident că cea mai mare lacună a vieții bisericești a fost absența iubirii de adevăr și, mai ales, a capacității de jertfă.

În vremuri dificile pentru destinul creștin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative și constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură și importantă contribuție la întărirea credinței și a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nici o formă, colaborator voluntar al minciunii și imposturii. Spiritul apostolic și patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credința prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea moralei creștine: "Nu este permis a se săvârși nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, și adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră.”

Nu este permis să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creștinul, în primul rând apostolul, are la dispoziție, în orice condiții, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinței, libertatea de a suporta consecințele demnității și fidelității apostolice și libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credință până la martiriu. Numai așa se face dovada credinței în înviere și în triumful final al adevărului creștin.

Nimeni nu este obligat să-și asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar o dată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea și lașitatea noastră că, în momentele de prigoană, locul aspirațiilor spre culmi este în temniță.

Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc și îi persecută dușmanii lui Hristos!
Lipsa capacității de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii și are în prezent drept consecință inadmisibila rușine ca în străvechea noastră patrie creștină, presupusă a fi de-acum liberă, creștinii care formează majoritatea zdrobitoare a populației să ajungă în situația paradoxală de a cerși de la o minoritate de atei și liberi cugetători dreptul de a face instruire religioasă tineretului.

Catehizarea copiilor botezați era o datorie primordială, pe care nu trebuia să o aprobe nimeni și care trebuia îndeplinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate și importanță absolute în raport cu orice altă activitate a clerului.

Astăzi poporul român dorește ca biserica strămoșească să-și îndeplinească misiunea esențială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul și dezorientarea morală din țară. În această acțiune vitală pentru renașterea românească, Biserica trebuie să capteze și să determine forțele morale ale societății și, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creștin, preoții – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali și simpatizanții firești ai celor care au pătimit pentru Hristos și pentru apărarea valorilor creștine. Acești luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renașterea spirituală a neamului și la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă și martirii noștri vor fi prezenți. Jertfa celor morți în lanțuri și îngropați în cimitire fără cruci și nume va pătrunde cu lumina și forța ei răscolitoare în conștiința generațiilor viitoare.

Există în creștinismul românesc o dorință de a pune în evidență și de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare au fost sanctificați demult de evlavia populară.

Ar fi un act de dreptate în favoarea credinței, dacă Biserica și-ar îndrepta atenția spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea și se murea pentru Hristos!
Așa cum tânărul italian Giorgio Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea și frumusețea vieții lui, a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot așa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe românești tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu și alții.

Ei au creat prin trăirea lor culmea sfințeniei și prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinței lui Hristos au devenit martiri și pot constitui modele contemporane de sfințenie și mărturisire creștină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educației morale a tineretului și a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum și vouă, tineri ai României, căutători zbuciumați ai unui ideal care să fie de dimensiunea aspirațiilor voastre spre perfecțiune și absolut.

Constituiți-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Pitești, Jilava, Canal, minele de plumb din Maramureș și celelalte. Priviți printre zăbrele în adâncurile ocnei! Priviți îndelung și cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Cautați să cunoașteți care a fost idealul spiritual și național al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de rușinea de a fi fost ocupat și comunizat fără nici o rezistență.

Căutați să descoperiți secretul forței lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferințele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deșteaptă-te tineret al României și nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:
Acolo unde sunt foștii deținuți politic, acolo este cu adevărat conștiința și inima acestui neam, acolo este autoritatea morală din această țară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam și despre interesele naționale.
Numai ei pot să facă referire, fără să roșească, la spiritul de abnegație și sacrificiu.
Numai ei pot să pronunțe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horia, Cloșca și Crișan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.
Istoria vieții lor este un zornăit lung de lanțuri.

Faceți tăcere în conștiința și inima voastră ca să-l auziți!
Puneți-vă aspirațiile și lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaștere creștină și națională din țara noastră, renașterea pe care o dorește cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi servanții de ieri ai internaționalismului proletar iubitorii de azi ai națiunii.
Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr.
Nu pot fi ateii și cinicii de ieri filantropii și apărătorii de azi ai credinței strămoșești.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei țări dacă tineretul și-ar da adeziunea și ar năzui spre alt ideal decât cel al celor care și-au sacrificat tinerețea pe altarul iubirii de neam și credință și dacă ar urma alt drum decât al celor care au intrat în luptă împotriva forțelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conștiinței și fără alt beneficiu decât cel al suferinței și al sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanțuri veți putea găsi adevărul și sensul vieții voastre.
Vă adresez încă un îndemn care aș vrea să aibă forța și rezonanța unui testament:

În cimitirele fostelor închisori și lagăre ale morții din România zac osemintele atâtor eroi și sfinți ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea și lipsa de bun simț și respect ale celor care se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevărați ai neamului să se ridice garaje și cotețe de porci, așa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar și în legislația comunistă erau prevăzute sancțiuni pentru profanarea mormintelor, legislație care nu apăra – desigur – și mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect și pietate pe care îl manifestă față de eroii și sfinții săi.

Voi, tineri ai României, ștergeți această blasfemie la adresa celor mai sacre valori românești! Când noi, ultimii supraviețuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicați pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă și, prin idealismul eroic pe care l-ați învățat de la ei, continuați flacăra idealului pe care ei l-au aureolat și l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

Pr. Liviu Brânzaș
 
 
Urmăriți după bibliografie Galeria cu fotografii memorabile din viața părintelui Liviu Brânzaș!

Bibliografie:

  • Preot Liviu Brânzaș, 2001, Raza din catacombă, Editura Scara, București
  • Fabian Seiche, 2014, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România
Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România
 
GALERIE FOTO:
Medalion Părintele Martir Mărturistor Liviu Brânzaș

Vezi galeria Medalion Părintele Martir Mărturistor Liviu Brânzaș