Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

În urmă cu câțiva ani îmi construisem o teorie puternică în care credeam și pe care mi-o îmbogățeam la intervale. Pe scurt: construcția mea intelectuală demonstra că basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este creionat de către anonimii de la care l-a cules Petre Ispirescu, după, sau în legătură directă cu viața Sfintei Parascheva. 

 

Independent de variantele sale, basmul cules de Ispirescu are câteva elemente comune. Tărâmul căutat, de pildă, acela al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte este în mod cert Raiul, unde nu există nici durere, nici suferință, și unde timpul nu curge în nicio direcție. Putem suprapune, apoi, fără teama de a greși, calul înaripat ce-l sfătuiește pe erou și-l scapă de ispite, cu îngerul păzitor. Plânsul neîntrerupt al pruncului căruia i se promisese înainte de naștere nemurirea iar după ce a apărut pe lume vedea cum îi e rezervată o viață obișnuită, este nevoia sufletului unui sfânt de a ajunge la Dumnezeu, setea lui de Absolut. Dragostea fierbinte față de Hristos îl face să refuze să se nască pentru o viață oarecare. El alungă traiul pământean căldicel și îmbelșugat care-l așteaptă în casa tatălui și are o nevoie vitală de a căuta perfecțiunea spiritului. Copilăria Sfintei Parascheva, nevoia neînduplecată de a părăsi lumea în care se născuse, hainele bogate pe care le aruncă, toate anunță un destin diferit de cel al omului obișnuit. 

 

Făt Frumos pleacă din cetate plâns de familie ca un mort, cunoaște ispite pe care le trece în timp ce umblă peste mări și țări fiind călăuzit de îngerul păzitor și ajunge într-un spațiu al eternității în care nu îi lipsea nimic, departe de cursul cotidian al vieții. În mănăstire, Sfânta Parascheva se nevoiește, trăiește o adevărată delectare a spiritului, se înalță duhovnicește. Pentru a câștiga Raiul i se cere, însă, ca înaintea marii treceri să se întoarcă acasă. Acolo unde-și lăsase părinții lumești și fusese plânsă ca o moartă la plecare. Mai mult decât oricare, Sfânta Vineri e datoare să se sfârșească din viața pământească efemeră, ca orice muritoare, în spațiul în care se născuse.

 Întors din tărâmul fermecat datorită unui dor uman de nestăvilit, dor imposibil de trăit de către cineva trecut Dincolo cu adevărat, Făt Frumos primește pe chipul transfigurat, aflat fiind pe drumul de întoarcere, vârsta pământească reală. Chipul i se modifică rapid, cu cât înaintează în timp iar pecetea bătrâneții, în fapt a Morții izbăvitoare, i se așează pe trup și suflet deopotrivă, dându-i o aură lumească. În chip evident, el nu mai recunoaște locurile prin care trecuse atunci când se ducea spre Rai fiindcă, odată ce făcuse călătoria inițiatică, el însuși nu mai putea fi același. 

 

Asemănările sunt mult mai multe, ceea ce dovedește, o dată în plus, că basmele și sfințenia formează un TOT legat cu fire tainice pe care azi nu le mai putem pricepe. Ele sunt o temelie obligatorie a unui neam și a fiecăruia din noi în parte. Abuziva prescurtare a poveștii, din păcate atât de folosită azi, privează copiii de Cale, de Desfășurare, de înțelesul Tainei. Pe cei care ghilotinează Taina îi preocupă să urmeze firul acțiunii simple, să nu plictisească, să stârnească gustul aventurii pe care o presară cu peripeții pentru a fi atractivă. De aceea, de ce (mai) ducem astăzi lipsă noi, persoane întru totul desacralizate, este tocmai răbdarea de a parcurge etape, de a asculta, de a ne împărtăși din sfințenie. Ne grăbim, ne precipităm, așteptăm succesul, fericirea unui bilet câștigător la loto, ceea ce ne-ar schimba, spunem noi, viața. Și câtă păcăleală încape în această schimbare, și cât de mici au ajuns idealurile noastre...

 

Ca profesori, îi privăm pe copii de Poveste. Nu mă refer la istorioare moralizatoare și seci, nici la divertisment și nici la sterile jocuri interactive. Ci la o desfășurare măreață de fapte. De la geografie la biologie, de la matematică la fizică și istorie, Povestea este obligatorie. Măreția Profesorului care prezintă o Taină, care transmite cu har nu informație ci Viață este obligatorie pentru ca un copil să primească Adevărul și să crească frumos.

 

Depărtarea de tot ce reprezintă materialism, afișarea Frumuseții unei ecuații sau a celulei vegetale, este sensul pentru care un dascăl se află în fața clasei sale. Degeaba se dă vina pe proasta educație a copiilor, degeaba se folosesc metode de constrângere. Dacă pe mine, ca dascăl, nu mă interesează ce fac, nu realizez ce măreție încape în rostul meu, dacă recit ca la comandă o lecție iar ei o scriu în caiete mecanic, ora aceea a fost pierdută. Materialist, mă justific apoi prin condițiile proaste, critic guvernanții, salariile meschine, hârtiile pe care trebuie să le fac, viața mea aridă, alegerea mea proastă. Caut ulterior la bursa locurilor de muncă un loc mai călduț și mai bine plătit pe care l-aș putea alege. Copiii reprezintă o teroare, sunt răi, inculți și dezordonați. Ceea ce nu știu eu, e că întreaga mea atitudine se reflectă în totalitate în zăpăceala pe care o fac cei mici în clasă. Cu mine sau fără mine acolo, asta nu importă. Nu am reușit să dezgrop Măreția din ei, iar copiii mă sancționează aspru. Ne naștem cu măreție în noi, ne naștem FRUMOȘI. Profesorul are menirea de a redescoperi harul acesta. 

 

Modelul Tunegaru este în aparență un model idealist, un model luminos. Ea declară că se luptă pentru ca cei mici să crească frumos, liber, fără a fi violentați în vreun fel. Ne învață, ca un apostol al înnoirii minții, cum să procurăm fluiere și să le folosim când în clasă este gălăgie în loc să ridicăm tonul sau cum să punem mâinile deasupra capului și ei vor tăcea ca la comandă dacă am convenit înainte. Cățeluși dresați, copiii vor scăpa de violența glasului nostru obosit și de aceea puțin persuasiv și enervant, și vor realiza ca la comandă o spirală a ascultării voioase. Până la societatea lui Orwell mai ar fi un singur pas. Nu cred că profesorul Tunegaru realizează adevărata încărcătură a faptelor și declarațiilor sale, nu cred că este cu adevărat conștientă de pozițiile pe care le adoptă și ce urmări au ele. Ea însăși e o creație strâmbă a vremurilor noastre. 

 

Și totuși...Afirm cu certitudine că profesorul Cristina Tunegaru nu este un profesor idealist cum vrea să pară și nici nu vinde rețete salvatoare pentru copii sau societate. Cristina Tunegaru este, în sine, o ființă mediocră în care s-au acumulat discreționar toate proiectele psihologiste ale vremurilor noastre. Nu Cristina Tunegaru este personajul negativ. Ci modelul care se vrea să fie impus prin ea este distructiv! Profesorul de tipul Cristinei Tunegaru nu învață copilul să gândească liber așa cum pretinde, ci îi oferă o singură cale, largă dar fixă pe care să meargă în descoperirile sale: calea care duce spre revoltă, spre dărâmarea miturilor din el însuși, cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare.

 

Manualul de limba română propus de profesorul Tunegaru este un manual profund ideologic, creat cu multă grijă în acest sens! Este un manual inițiatic, ce parcurge un drum clar, în sens invers celui divin! Nu cred că ea este, cu adevărat, conștientă de asta, așa cum și nouă ne e greu să înțelegem. Dacă un matur nu poate percepe aceste nuanțe, un copil le înmagazinează, pasiv, cu siguranță. 

 

Din păcate nu poate apărea vreun gând major într-o societate decât dacă societatea însăși este pregătită să îl accepte. Indiferent cât de bine ar fi fost creat în laborator, cât de frumos și rotund ar fi în aparență, gândul nu este primit în mod real decât dacă societatea are nevoie de el, îl așteaptă. Iar Cristina Tunegaru a fost pregătită să apară. În lumea noastră românească, mai mult decât orice, lipsește curățenia inimii. Materialismul tocmai asta înseamnă: renunțarea conștientă la vocea inimii, la harul divin și căderea definitivă în acțiune, interese, contracte, calcule. Judecarea celorlați după prototipul sec al burghezului conformist care vorbește ce trebuie, cât trebuie, cum trebuie și unde trebuie. Care face acte caritabile și nu milostenie. Care l-a părăsit pe Don Quijote pentru a și-l lua tovarăș pe Sancho Panza. Sadoveanu este plictisitor și a făcut compromisuri, nu a fost sărac și cinstit, politicienii sunt corupți și când spunem asta ni se strâmbă limba de invidie și încrâncenare. Ne vedem, parcă, în Place de la Concorde aclamând ghilotina care cade peste corupți și dușmani ai poporului care au mai multe decât noi prin fraudă.

 

 

Cristina Tunegaru vine, iată, pe acest fond, și oferă o rețetă sigură a fericirii: fuga de mitul din noi, și reconstrucția rapidă a societății românești pornid de la mugurii săi, copiii. Cristina Tunegaru nu este (doar) o profesoară. Cristina Tunegaru este viitorul pe care îl vom avea dacă nu vom ști să revenim la origini.