ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Avocatul Florentin Țuca, partener fondator al firmei la care a lucrat și avocatul Robert Roșu, condamnat recent la închisoare de ÎCCJ pentru „vina” de a-și fi apărat clienții prea convingător, denunță abuzurile anchetatorilor DNA din timpul anchetelor întreprinse în dosarul „Ferma Băneasa”.

Celebrul avocat Florentin Țuca relatează pentru EVZ cum decurgeau perchezițiile întreprinse procurorii DNA a birourile Casei de avocatură Țuca, Zbârcea și asociații. Juristul denunță ca abuzive practici precum confiscarea de ceasuri sau bijuterii, ridicarea unor dosare care nu aveau legătură cu investigația - DNA încălcând astfel confidențialitatea obligatorie în relația dintre avocat și clienți -, continuarea percheziției chiar și după ce aceasta ar fi trebuit să se oprească.

„Prima întrebare de duș rece viza necesitatea percheziției la niște avocați: o simplă și clară cerere de înscrisuri n-ar fi fost mai potrivită? Apoi, chiar dacă am admite că percheziția e calea, de ce cu noaptea-n cap? (Ulterior aveam să-mi dau seama că nedumeriri de felul ăsta în acei ani de „glorie” a DNA erau de-o naivitate infantilă).

Ajuns la etajul opt, m-am întâlnit cu Gabi; Robert nu venise încă. Ce s-a întâmplat, frate? Se pare că vor un dosar, ăla cu revendicările Prințului Paul și ale Reciplia. La recepție ne așteptau două persoane cu bocanci de armată și costume de camuflaj pe care era inscripționat numele cu rezonanță de inchiziție medievală: DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE.

Am cerut mandatul de percheziție. El viza, într-adevăr, un dosar voluminos de revendicări imobiliare, gestionat de echipa noastră de litigii prin 2007-2009.

Mai mult însă, într-un limbaj foarte alambicat (citeam și nu pricepeam și puneam lipsa mea de înțelegere pe seama emoției), părea să permită echipei de intervenție „ridicarea” a trei „unități de lucru” (a mea, a lui Gabi și a lui Robert) plus „ridicarea” ori „confiscarea” de „sume semnificative de bani în limita a 4 milioane de euro” (exact cum se citește, text preluat din mandat!) precum și „obiecte și înscrisuri care nu se justifică sau sunt interzise la deținere”.

Am rămas perplex: cum adică să-mi „ridice” propriul computer în care am un milion de informații protejate de secretul profesional și de principiul confidențialității în relația avocat-client?

În ce temei sunt deposedat de documente și date care vizează persoane și firme fără absolut nici o legătură cu obiectul principal al percheziției? Și cum adică „ridicarea” ori „confiscarea de sume semnificative în limita a 4 milioane de euro”?

Sau confiscarea de „obiecte ori înscrisuri care nu se justifică ori sunt interzise la deținere”? Cine ar decide că „nu se justifică” și cine decretează că-s „interzise la deținere”?

Perplexitatea și întrebările mele erau tratate de cei doi ofițeri cu aroganța și rânjetul sfidător al lui Bebe din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și cu priviri de ciocu’-mic-că-avem-treabă.

După câteva momente de derută, mi-am recăpătat echilibrul și indignarea și l-am întrebat pe unul dintre ei unde este procurorul care, potrivit legii, ar trebui să fie prezent la orice percheziție a sediului profesional al unui avocat.

Răspunsul lui Bebe a venit imediat, scurt și tăios, mi-l amintesc perfect: calmați-vă, don’ avocat, domnu’ procuror o să vină nu când vă luăm dosarele, ci când o să vă luăm pe dumneavoastră.

Așa a sunat deșteptarea în ziua aceea de amară și întunecată amintire.

A urmat apoi percheziția propriu-zisă. Ne-au cerut dosarul în cauză. Între timp apăruse și Robert, deturnat de la o pledoarie de instanță, cred. Ne-am consultat tustrei și am decis pe loc să predăm respectivul dosar, deși era depozitat în arhiva de la subsol (spațiu care nu făcea obiectul percheziției).

Neavând nimic de ascuns și sperând că totul va decurge rapid, ne-am zis că ar fi mai bine să cooperăm în spirit de bună-credință și să predăm toate volumele cazului, ca atare (orice opoziție pe motiv că mandatul nu acoperea și arhiva ar fi fost, probabil, urmată de un nou mandat și un nou tărăboi). Se făcuse deja ora opt și noi speram ca formalitățile de predare-primire să se termine înainte de venirea avocaților la lucru. Câtă naivitate…

Am coborât personal la arhivă, am identificat, împreună cu Robert, documentele în discuție și, cu ajutorul unui administrator, le-am urcat într-o sală de reuniuni pentru predarea lor pe bază de proces-verbal. Între timp, ofițerii prezenți și-au dat seama că sediul nostru este mult mai mare decât și-au imaginat inițial și au chemat întăriri. Odată cu sosirea lor, s-au pus pe treabă…

Deși la lege zice că percheziția ar trebui să înceteze în momentul obținerii bunurilor sau înscrisurilor vizate, vizitatorii noștri și-au luat misiunea extrem de în serios și, cu tot zelul din dotare, au trecut să dea năvală. Iar prima expresie a triumfului expediției lor a fost sigilarea tuturor birourilor, vreo patruzeci la număr, întregul etaj ocupat de departamentele de consultanță ale firmei (zona de litigii și arbitraje fiind atunci la un alt etaj).

Iar naivul din mine vocifera și protesta invocând legea și morala, faptul că dosarul vizat de mandatul de percheziție era deja predat pe bază de proces-verbal, că în birourile sigilate nu se afla nici un document în legătură cu respectivul caz și că întreaga operațiune risca să ducă la intimidarea inutilă a avocaților și angajaților firmei.

Ceea ce nu înțelegeam atunci era că, în fișa de post a conchistadorilor, intimidarea era cât se poate de utilă și de necesară. Lăsați, don’ avocat, știm noi ce avem de făcut, nu vă mai agitați așa”, își amintește avocatul Florentin Țuca într-o relatare preluată de Evenimentul Zilei. Puteți citi continuarea pe pagina web EVZ.ro.