ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Alexandru Florian, probabil ultimul propagandist comunist din Guvernul Ciucă, instalat și rămas „democratic” de 17 ani la șefia unui Institut care luptă în România cu un antisemitism inexistent sau cel mult inventat chiar de către Institutul cu pricina, o comite din nou.

Din 2015, de când a apărut legea totalitaristă 217, ca parte a războiului cultural continuu asimilat de la părinți și în ura sa față de tot ce este românesc, de la ii la cruci maramureșene și simboluri ale culturii naționale, Alexandru Florian încearcă, din nou, ștergerea memoriei filosofului-martir Mircea Vulcănescu din spațiul public.

Conducerea Liceului „Mircea Vulcănescu” din Sectorul 4 al Capitalei este supusă unor presiuni uriașe și amenințată de executantul lui Alexandru Florian și al interpușilor săi, primarul PSD Daniel Băluță, impulsionat la rândul lui de spectrul afacerilor generoase cu investitori israelieni care l-au vizitat în mod special și pe ai căror pantofii au rămas și acum urme din frumosul său nume.

Alexandru Florian - pompierul piroman pro-antisemit - a mai declanșat atacuri similare anii trecuți, imediat după apariția legii totalitariste 217/2015 încercând să demoleze busturile lui Petre Țuțea și să schimbe abuziv mai multe străzi care poartă numele marelui filosof creștin, să dea jos o placă memorială a academicianului Nichifor Crainic și să-l vitregească pe Valeriu Gafencu de Cetățenia de Onoare post-mortem a orașului Târgu Ocna, unde s-a săvârșit „Sfântul Închisorilor”, după cum l-a denumit Monahul Nicolae Steinhardt - un evreu!, academician post-mortem.

Atacul deșănțat al lui  Alexandru Florian la adresa acestor trei ilustre nume din galeria Marilor Români s-a dovedit a fi total fals, ilegitim și ILEGAL. Dar pentru asta a fost nevoie să sară lumea în sus și să demonstreze ilegalitatea funcționarului public cu rang de ministru secretar de stat și beneficii pe măsură.

După cum a mai scris ActiveNews, Petre Țuțea fusese reabilitat - de două ori! - de Justiția Română; la fel și Nichifor Crainic - reabilitat alături de alți jurnaliști ai Procesului ziariștilor "fasciști" -, gânditor care, în plus a fost și reconfirmat membru al Academiei Române; iar în Cazul Valeriu Gafencu, apărătorii Sfântului au trebuit să meargă în Instanță unde au dovedit - cu documente CNSAS - minciunile lui Alexandru Florian, și normal, au câștigat procesul, reconfirmându-se Cetățenia de Onoare a martirului care i-a salvat viața lui Richard Wurmbrand - tot un evreu! - jertfindu-și propria lui viață.

La fel, el a atacat până și hotărârea unui orășel, Segarcea, de a-i conferi post-mortem Cetățenia de Onoare marelui scriitor Vintilă Horia, singurul român care a primit Premiul Goncourt - pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” - și singurul câștigător care a renunțat la el, născut în localitatea doljeană. Doar trei luni a rezistat decizia Consiliului Local votată la finele lui 2015, cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii Marelui Român.

La presiunile lui Alexandru Florian, care s-a folosit abuziv de scrisori-sperietori cu antetul Guvernului României, Primăria și Consiliul Local Segarcea au retras, cu lașitate și în cvasi-ilegalitate, titlul conferit post-mortem diplomatului, eseistului, filozofului, jurnalistului, pedagogului, poetului și romancierului român apreciat la înalt nivel în cultura franceză și cea spaniolă.

Sperietoarea lui Florian: aceeași ca și în Cazul Mircea Vulcănescu: Vintilă Horia a fost „criminal de război”.

Trei ani i-a luat fiicei lui Vintilă Horia, Cristina Horia, pentru a dovedi în instanță că totul era o minciună și o ilegalitate, ambele antrenate de o răutate sălbatică - un delir, după cum a afirmat ea.

După trei ani, slujbașii locali care cedaseră presiunilor ilegale ale lui Alexandru Florian au fost siliți să-l repună în drepturile sale onorifice post-mortem pe marele scriitor.

Să mai spunem că toate aceste nemernicii au costat timp pierdut și bani pentru plătit salariați ai statului, scoși tot din buzunarelele contribuabilului român?

La recuperarea titlului onorifc Cristina Horia a declarat: „Acuzația friza delirul persecutor. Rezoluția face dreptate și incită la căutarea adevărului, la curajul de a-l accepta și la bun simț. A-l acuza pe tatăl meu ca fiind criminal de război fără nicio urmă de vreo crimă … și a te baza pe câteva articole din tinerețe, scoțând fraze din context, denotă o rea intenție cu bătaie politică și arată  orbirea voluntară a unor sectoare ale societății.

Pe scurt, s-a văzut absurdul acuzării și cred că e corect ca acest lucru să rămână confirmat printr-o hotărâre judecătorească și să servească de precedent pentru alte cauze similare. În același timp, îmi pare rău ca a trebuit să trecem prin asta."

Precedentul ar trebui să servească azi, din nou, pentru a pune capăt aceluiași „delir prosecutor”, mai ales când delirul lui Alexandru Florian a mers deja până la a contesta artizani ai Marii Uniri (!) și chiar și un Patriarh al BOR. Dacă mai rămâne mult în funcție ajunge și la Eminescu, după cum spunea academicianul Eugen Mihăescu.

Într-un moment când un reprezentat nemerituos al Bisericii oficiale, recte Vasile Bănescu, tace ca mortul vaccinat în păpușoi în fața atacului furibund la adresa memoriei unui martir al ortodoxiei ca Mircea Vulcănescu, iată că un intelectual de stânga, poate chiar ateu, respectiv Gabriel Andrescu, se ridică și explică răspicat și documentat că și noul abuz al lui Alexandru Florian este la fel de ILEGAL ca și celălalte.

Să mai amintim că în urmă cu doi ani probabil același personaj bolnav cocoțat pe crucea Patriarhiei a emis o circulară care va rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române despre O BLASFEMIE - lepădarea de un martir, la presiunile ILEGALE ale unui bolșevic?

Iată cum situația de azi, demnă de o filă de Pateric a vremurilor noastre întunecate, ne arată cum un foarte posibil intelectual ateu a primit darul mărturisirii adevărului, fără îndoială luminat de harul care îi lipsește cu desăvârșire celui care se lăbărțească și împopoțonează drept vedetă a intelectualității ortodoxe pe micile ecrane ale Televiziunii Patriarhiei. Dar nu-i nimic... „pietrele vor striga”.

Iată argumentația lui Gabriel Andreescu:

Un nou Apel. Cum să explici calomnierea obsesivă a amintirii lui Mircea Vulcănescu?

„(...) Când în anul 2017, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România ”Elie Wiesel” lansase o campanie menită să elimine numele lui Mircea Vulcănescu din spațiul public, reacțiile de protest – ale unor asociații, personalități publice, instituții – avuseseră succes. „Atentatele la memorie” nu au încetat. Amintesc aici doar adresa cancelariei Sfântului Sinod din anul 2020, care transmitea slujitorilor de cult cerința Institutului ”Elie Wiesel” de a descuraja reabilitarea simbolică a lui Mircea Vulcănescu.

Imaginea denigratoare față în față cu Mircea Vulcănescu cel adevărat

Denigrarea lui Mircea Vulcănescu a fost programată de mult și a urmat în timp tactici din ce în ce mai insidioase. Astăzi a pătruns pe Wikipedia, sursa primă pentru neinformați și centrală pentru străini. Varianta românească a „Enciclopediei libere” îl prezintă pe Vulcănescu drept „politician român de dreapta” (desigur, deși nu a activat ca „politician”), având puternice idei antisemite (aberant). Wikipedia în engleză merge mai departe: nu că Vulcănescu ar fi „politician de dreapta”, ci ar fi chiar ”far-right politician.” (extremist de dreapta). Sursa acestor „contribuții” la Wikipedia se confirmă ușor: pentru prezentarea „extremistului de dreapta” este citat chiar Alexandru Florian, directorul Institutului ”Elie Wiesel”, cu un text apărut în revista 22. Acolo Vulcănescu era acuzat de „susținerea spirituală și morală a antisemitismului guvernării”. [1]

Astăzi, avem o perspectivă acoperitoare asupra sociologului, filozofului al culturii, eticianului și profesorului universitar. Volumele și studiile publicate de exegetul lui Mircea Vulcănescu, Ionuț Butoi oferă o cunoaștere aproape exhaustivă. Scrierile lui Butoi sunt de o mare acuratețe profesională, iată de ce, calificativele sale pozitive la adresa lui Vulcănescu nu au nicio umbră de parti-pris.[2] Alte cercetări bazate pe arhive documentează falsitatea acuzațiilor care i-au fost aduse în proces și sfidarea principiilor de justiție, finalizate cu trimiterea la temniță grea, practic, omorârea lui prin condițiile de detenție.[3] Se adaugă mărturiile celor care l-au cunoscut (câteva aici). Îl citez doar pe Emil Cioran: „Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuși adevărul, întrucât cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată”.[4]

Ce-l putea face pe Emil Cioran să folosească aceste cuvinte și solemne, și calde? Mircea Vulcănescu a avut în epocă un comportament de excepție. El a protestat față la scoaterea evreilor din universități. A scris împotriva înarmării Germaniei și a luat poziție publică împotriva arderii cărților de către hitleriști, după venirea lor la putere. A intervenit pentru asigurarea de locuri de muncă unor evrei în Institutul de Statistică (și în alte ministere). Relevant pentru spiritul său, a inițiat Asociația Studenților Creștini din România, care propunea ortodoxiei o dimensiune ecumenică – atitudine în confruntare cu mișcarea studențească dominantă atunci, agresiv ortodoxistă, șovină și antisemită.

Asemenea fapte demonstrează opoziția lui Vulcănescu la ideologiile extremiste ale anilor 1930. Cine pornește la studiul vieții sale va întâlni un umanist. Plasarea lui în categoria extremiștilor de dreapta este pur și simplu infamă.

Hărțuirea memoriei lui Mircea Vulcănescu este nedreaptă și ilegală

Numeroase adrese care poartă semnătura lui Alexandru Florian au cerut repetat instituțiilor să elimine orice celebrare a personalității gânditorului omorât în închisorile comuniste. Florian a folosit de fiecare dată ca argument obligația de respectare a Legii 217/2015 care interzice cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, crime contra umanității și de crime de război.

Or, Mircea Vulcănescu nu se face vinovat nici de infracțiuni de genocid, nici de infracțiuni contra umanității și nici de crime de război. El nu a primit vreo sentință pentru astfel de acuzații. Fostul subsecretar de stat a fost condamnat la 1948 sub acuzația de a fi militat pentru hitlerism (în sensul de a fi contribuit la tratate economice în detrimentul statului și la finanțarea armatei germane), de a fi permis intrarea armatelor germane în țară și de a fi continuat războiul contra URSS.[5] În limbajul Dreptului internațional, al doilea motiv de condamnare a lui Mircea Vulcănescu a fost „crimă împotriva păcii”.[6] Nu „crimă de război”.

Dincolo de ignoranță sau de premeditarea de a falsifica istoria și a o manipula,[7] rămâne faptul că directorul general al Institutului ”Elie Wiesel” încalcă legea. El semnează acte care poartă antetul statului român atribuind unor hotărâri judecătorești alt conținut decât cel real. Institutul ”Elie Wiesel” ar avea competența să argumenteze în fața autorităților și opiniei publice că celebrarea omului de cultură nu este oportună.[8] Ar trebui să convingă că are dreptate. Însă directorul instituției nu face ceea ce legea îi permite, ci ceea ce legea nu îi permite, amenințând destinatarii cu denunțuri penale. Acest comportament este nedemn pentru un demnitar sau funcționar public și, desigur, îl face incompatibil cu funcția pe care o are. Susținerile false reprezintă o infracțiune: abuz în serviciu. Faptul că de ani de zile, Parchetul nu a fost sesizat, ori nu s-a autosesizat cu privire la seriosul abuz în serviciu vorbește despre carențele de civilizație, carențe pe care instituțiile le împart cu societatea românească.

Cum să explici obsesia denigratoare? Tema antisemitismului este folosită împotriva acuzatorilor comunismului

„De ce atâta încrâncenare, în legătură cu memoria unui om care a murit în închisoare?” Această întrebare, pusă de Marius Oprea (aici) cere, ca orice întrebare pe lume, o explicație. Opinia mea este, după circa 30 de ani de veghe asupra fenomenului, că originea nedreptății căreia îi cade victimă și Mircea Vulcănescu este sinergia intereselor foștilor ideologi ai stalinismului și a intereselor foștilor nomenclaturiști care au preluat puterea în decembrie 1989. („Sinergia”, o noțiune plină de conținut, compromisă prin 1990 de o zicere a lui Ion Iliescu.) Firul roșu începe cu numirea hotărâtă de Ion Iliescu, a lui Radu Florian, fost activist și profesor de marxism-leninism în anii 1950, în fruntea unui anume înființat Institut de teorie socială și politică. Tatăl și-a adus fiul, pe Alexandru Florian, deja semnatar al unor cărți de propagandă comunistă, să lucreze în instituție. În anul 1990, Institutul a constituit platforma „academică” care a legitimat reprimarea opoziției, stigmatizată cu eticheta de „fascism”, tehnica prilegiată cu care comuniștii își înfruntau adversarii dintotdeauna. Era vremea când Constantin Ticu Dumitrescu era demascat” ca fostă căpetenie legionară, torționar în Rebeliunea din ianuarie 1941 (avea atunci 12 ani!), iar actorului Dragoș Pâslaru (născut în 1951) i se punea în gură afirmația: „Sunt legionar din tată în fiu și voi lupta până la capăt pentru cauza acestei organizații”.[9] Radu Florian a promovat aceste idei în presa internațională.

Alexandru Florian a urmat o carieră în instituțiile înființate de partidul care asigura continuitatea de personal cu vechiul sistem, ca în final să fie numit director al Institutului „Elie Wiesel”. Poziția s-a dovedit cheie în rețeaua „foștilor” interesați să legitimeze, sau măcar să pună în umbră, trecutul comunist al noilor decidenți din România postdecembristă. A dat o nouă nouă putere campaniei împotriva unor disidenți, a fostelor victime și a personalităților care condamnau acuzațiile fără discernământ. Etichetele „pro-fasciști”, „pro-legionari” au curs cu susținere instituțională. (Cazul lui Octav Bjoza, fostul președinte al AFDPR, dat afară din poziția de subsecretar de stat, este un exemplu emblematic.) Mult timp implicit, anti-anticomunismul comunității conectate Institutului „Elie Wiesel” a fost asumat explicit în volumul Holocaust Public Memory in Poscommunist Romania (Alexandru Florian (ed.), Indiana University Press, 2018). 

***

Din lipsă de spațiu, „explicația” pe care o dau „încrâncenării” împotriva victimelor comunismului este simplificată, iar contururile ei sunt îngroșate (alte detalii, aici). Rămâne faptul că prin acțiunile lor, Alexandru Florian și co-echipierii săi aduc daune nu numai memoriei victimelor comunismului, ci și memoriei victimelor antisemitismului din România, tema dintâi a Institutului ”Elie Wiesel”. Căci nu poți contribui la o autentică istorie a antisemitismului fără să distingi între cei care au promovat violența împotriva evreilor și cei care, dimpotrivă, au deplâns-o și au încercat să o limiteze – precum a făcut Mircea Vulcănescu.

Mai general, folosirea temei antisemitismului împotriva dreptului la memorie al victimelor comunismului este la fel de reprobabilă ca transformarea anticomunismului în denigrarea sau uitarea victimelor Holocaustului. Prezența simbolurilor ideologiilor urii în spațiul public ridică o temă simetrică.[10] Când o societate vrea să fie dreaptă cu unii, și nedreaptă cu ceilalți, ea nu este dreaptă.


Note

[1] Vezi Alexandru Florian, „Mircea Vulcănescu și memoria publicăRevista 22, 24 iunie 2014. Intervențiile lui Vulcănescu citate de Florian, erau răspunsuri la chestiuni pur tehnice, ridicate de Ion Antonescu, la care era dator ca subsecretar de stat. În Cabinetul Conducătorului, subsecretarii de stat nu aveau dreptul să exprime o poziție politică. Susținerea lui Florian, că Vulcănescu „a aderat și a susținut spiritual și mo­ral antisemitismul guvernării”, este apoteoza unui text propagandistic.

[2] Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august: o dare de seamă”, în Zoltán Rostás (coord.), Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist: Școala gustiană după 23 august 1944, Cartier, Chișinău, 2020; Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (Editura Eikon, București, 2015); Ionuț Butoi, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcanescu, Editura Eikon, București, 2015.

[3] Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255. Susținerile sunt confirmate până și de decizia din 19 septembrie 1946, a Procurorului delegat la Curtea de Apel București, din care citez: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărîte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat". A acționat „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare", iar în ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărînd cu competență și îndîrjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini”. Procurorul hotărâse închiderea cazului și nu fusese depus vreun recurs în timpul legal. Ca urmare, exista autoritate de lucru judecat, însă regimul nu a arătat vreo timidate în a relua procesul pe baza unei legi de altfel neconstituționale. (Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, Mircea Vulcănescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).

[4] Ștefan J. Fay, Evocarea lui Mircea Vulcănescu, Casa Românească/ La Maison Roumaine, Paris, iulie 2000.

[5] Articolul 1, lit. a și art. 2, lit. a, art. 3, alin. 1 și 3 din Legea 312/1945.

[6] Chiar instanța care l-a condamnat a arătat că nu și-a bazat verdictul pe fapte din categoria genocidului, a crimelor împotriva umanității și a crimelor de război. A apreciat „în favoarea acuzatului” împrejurări cu statut de „circumstanțe atenuante”: subsecretar de stat fiind, „lua apărarea celor mulți și mici” și „era împotriva măsurilor violente și șoviniste”.

[7] Exemplu de manipulare. În adresa trimisă Sfântului Sinod, amintită, Alexandru Florian afirmă că „cererea reclamantei Maria Mărgărita Vulcănescu de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui său, Mircea Vulcănescu, la pedeapsa de 8 ani temniță grea și la pedeapsa de 3 ani detenție riguroasă în baza deciziunii criminale 27/26.06.1948 a Curții de Apel București, a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia definitivă a Curții de Apel București în data de 26.06.2019”. Directorul Institutului ”Elie Wiesel” sugerează, prin formularea intimidantă în context, că trimiterea lui Mircea Vulcănescu în închisoare nu ar fi avut un caracter politic, iar instanța actuală ar fi confirmat. Or, instanța stabilise că lui Vulcănescu nu i se aplică legea privitoare la „împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”. Desigur, sociologul-om de cultură nu avea cum să se împotrivească, până când a fost arestat, regimului comunist ulterior. De ce avocatul Mariei Mărgărita Vulcănescu a făcut gafa de a întemeia cererea fiicei lui Vulcănescu pe o lege evident neaplicabilă lui, nu știm. Vizibilă în schimb este manipularea la care a recurs Florian.

[8] Această temă depășește „cazul Vulcănescu”. Anumite decizii ale instanțelor comuniste ar trebui anulate, întrucât sunt absurde. Astfel, propaganda legionară și antisemită ale unor ziariști, vinovați fără doar și poate pentru răspândirea urii, nu poate fi echivalată cu o „crimă de război”. Reabilitările ocolesc tema de fond, viciile deciziilor judecătorești comuniste de natură politică. O analiză juridică a acestui subiect, aici.

[9] Vezi Vartan Arachelian, „Dacă ura lor ne-aunit, ce ne-a despărțit?”, în Ioana Boca (ed.), Solidaritatea este superlativul libertății, Fundația Academia Civică, București, 2015,

[10] Vezi cazul lui Ștefan Goina, activist participant la colectivizare, ajuns membru al CC al PCR, cu o efigie pe holul primăriei din Sîntana (despre care a scris Marius Oprea, aici). Ce să mai vobesc despre recentul monument dedicat „eroilor ofițeri de securitate” în cimitirul din Pitești!?”