(Atenție: conține dezvăluiri ale unor secvențe din film; continuați doar dacă nu vă deranjează acest lucru)

De la „Malmkrog” al lui Cristi Puiu ieși năucit. Ieși aidoma unui boxer care, timp de 3 ore și 20 de minute, a primit încontinuu pumni, dar, în acest caz, ești năucit de bombardamentul de replici la care ești supus. Dense și copleșitoare, ele vin în rafală, unele după altele, nu găsești timpul și resursele să le rumegi, să meditezi asupra lor, să ți le cristalizezi, să ți le fixezi în memorie, căci ai pierde-o pe următoarea și pe următoarea și pe următoarea.

Realizat după o carte a lui Vladimir Soloviov de la finele secolului al XIX-lea, „Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale sau Povestire despre Antihrist”, temele sunt grave și se adâncesc tot mai mult, se esențializează, se sublimează: sfânt și soldat, necesitatea sau nenecesitatea unei „armate a lui Hristos” sunt doar temele de plecare, pentru a urma în cascadă problematica unei Europe unite (controversă-conflict pe care Soloviov, iată, o anticipează de peste 100 de ani), sau a unei Pan-Europe care să cuprindă întreaga „lume civilizată”; valoarea sacrificării „culturilor minore” și nesemnificative; Hristos și Biserica, Antihrist și lume; opoziția sau neopoziția la rău (controversă între însuși Soloviov și Tolstoi la vremea lor); pacea, iubirea, sacrificiul; valoarea Învierii, contrastul dintre învierea personală și învierea de obște. Sunt doar câteva din temele în jurul cărora se țes replici, tensiuni, retorici solide, întrebări care își găsesc sau nu-și găsesc răspunsul. Dacă ești atent, dacă ai forța de concentrare necesară, dacă țesătura te prinde în mrejele ei, nu știi când trec trei ore.

Cele șase secvențe ale filmului au între ele momente de acalmie, de reverie, de relaxare, în spațiul unui conac, în curtea acestuia, printre obiectele de interior ale unei vieți de secol apus. Se întâmplă și lucruri bizare, la care spectatorul este invitat să-și formuleze singur explicațiile. Câteva personaje sunt împușcate la un moment dat, aparent de către niște revoluționari gălăgioși ce năvălesc pe neașteptate – probabil o trimitere spre actele violente ale istoriei umane, care au tulburat de-a lungul timpului, regulat, consecvent, nimicitor, discursul pur de idei. Deci, sunt împușcate, pentru ca în secvența următoare să reapară, impasibile, îmbrăcate însă diferit și cu coafuri schimbate. După noi este indiciul că desfășurarea dialogurilor este atemporală, a-sincronică, sustrăgându-se cronologiei, accidentând timpul inexorabil, sau, mai îndrăzneț spus, am putea vedea în personaje chiar puteri cerești, eonice dacă doriți, un soi de îngeri care, în conacul unui Dumnezeu retras și aparent neinteresat, neintegrat (colonelul bătrân, orb și neputincios din pat, mereu depinzând de disponibilitatea valeților), dezbat, desfășoară, decid, influențează evenimentele lumii.

Undeva, cineva cântă colinde, e Ajunul Nașterii Domnului. E seara de dinainte de nașterea Cuvântului. În alt moment se aude, cântată mai stricat, la pian, o altă melodie, „Marble Halls” a suavei interprete contemporane Enya, moment căruia nu-i putem descifra, cel puțin pe moment, decât semnificația estetică. 

Momentele de acalmie dintre secvențe sunt benefice, necesare. Spectatorul atât de solicitat ajunge în sfârșit să se odihnească, lasă toate tensiunile deoparte și se limitează la a fi doar martorul agitației valeților, al unei plimbări printr-o grădină afundată în iarnă sau al unor încremeniri ale imaginii (decupate parcă din Tarkovski, via von Trier) unde personajele sunt surprinse din spate, acestea privind ori înspre bătrânul din pat, ori privind pe fereastră un nimic ce se desfășoară afară în decor hibernal.

În accepția modernă, „Malmkrog” este un anti-film. În accepție artistică, este un act original al regizorului de a pune în scenă, de a „vânzoli”, de a învolbura idei. Natura dialogurilor este deasemenea foarte departe de „dezbaterile” de astăzi. Elocvența personajelor e acompaniată de o politețe impecabilă, un numitor comun fiind eleganta empatie față de conlocutor. La un moment dat se desfășoară chiar un dans al unor replici date în locul altor personaje pe moment absente la discuție: cutare ar fi spus așa, dacă aș fi în locul cutăruia aș fi obiectat următoarele etc., lăsând impresia că personajele se completează, se pot înlocui reciproc. Jocul e extrem de calm, dezbaterea clocotește interior, dar îmbracă incredibila haină a unei decențe ce nu mai este nici pe departe atmosfera confruntărilor din ziua de azi. Comportamentul perfect controlat al fiecărui personaj ne face o dată în plus să afirmăm că acestea sunt de fapt ireale, sau, într-o anumită măsură, o personificare a unor principii imuabile de existență.

Regia e atentă la unghiuri și expresii, nimic nu este în plus, tensiunile acumulate se dizolvă în momente de contemplație, iar contemplația plonjează în abis. Centrul de greutate îl poartă limba franceză, dar se mai vorbește în rusă și germană. Amănunte casnice detașate de povara dezbaterilor colorează atmosfera conferind autenticitate, întreaga atmosferă îmbrăcând haina unui realism mistic seducător.

Filmul nu se termină; cei care vor rezista până la sfârșit vor vedea de ce. Poți să pleci oricând, regizorul însuși a afirmat-o. Fiecare spectator stă la „Malmkrog” atât cât poate duce. E la fel de bine și perfect să te ridici și să pleci oricând. Deci, filmul nu se termină. Sau se termină făcându-l pe spectator, pe coparticipant, după trei ore și 20 de minute de pumni năucitori de idei, să-și mai dorească cel puțin încă o secvență, cea promisă acolo, și care este exact punctul de plecare al întregului construct. E un final deschis. E un final care stă să se întâmple.