Marile iubiri ale vieții ei au fost Eminescu, și Enescu, dar și Creangă, pe care i-a slujit cu credință decenii la rând de la catedra legendarului amfiteatru „Odobescu” al Facultății de Filologie din București. Spre sfârșitul vieții a părăsit aula Universității, înlocuindu-l cu strana mănăstirii Văratec.

Marea Doamnă a culturii românești, academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga, călugărită de Părintele Justin Pârvu și  rebotezată Maica Benedicta, care a luminat mințile a generații întregi de studenți prin forța spiritului și personalității sale,  a ales să stea departe de lume dar aproape de Dumnezeu și să „respire în sacralitate”. De la mănăstirea Văratec, de unde l-a îmbrățișat Dumnezeu. A ales calea cea bună și s-a călugărit pentru că, spunea doamna profesor care a lucrat la „formația sufletelor”: „Am socotit că un creștin intelectual trebuie să-și petreacă ultimii ani ai vieții așa cum se făcea pe vremuri, și mai cu seamă soțiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obișnuință, mai ales în lumea boierească”. 

Din 2006, când s-a mutat la Domnul, Zoe Dumitrescu Bușulenga sau Maica Benedicta, își doarme somnul de veci la câțiva pași de mormântul Sfântului Ștefan cel Mare și de bustul lui Mihai Eminescu. 
 
Cei care au avut privilegiul de a-o asculta conferențiind, pe orice temă, spun și acum că ar fi avut puterea „să dea foc la sală”, pentru că disloca și anula comodități, mobilizînd conștiințele, mișcînd inimile și ridicînd auditoriul la nivelul tensiunii intelectuale la care era ea însăși conectată. Mulți trăiesc și azi îndrumați de îndemnul ei: „Să vă fie gândul pe verticală!” și de reperele de viață pe care le considera primordiale: frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.

O scurtă readucere în memorie a gândurilor și cuvintelor lăsate moștenire de Maica Benedicta.

În căutarea lui Dumnezeu

„Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit și legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu. Cei care mă vizitează acum ÎL caută și ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoți, L-au și găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Așa și reușesc să ies din contingent. Altfel n-aș putea să trăiesc cu ușurință în atmosfera actuală.(...) Mă simt într-o mare nesiguranță, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aș vrea să spun că s-a și prăbușit. Suntem însă neliniștiți, puțin nedumeriți, suntem și triști; ceea ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniștiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-și revină din această clipa de orbire, care cam durează”.

O lume fără rădăcini e o lume fără morală

Nenorocirea e că actuala elită, generația de 30-40 de ani, nu știu din ce motive, vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului. Și au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită. Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema intelectualității românești – au văzut în Eminescu o concentrare a genialității românești, și nu numai în literatură, vin niște juni care îl denigrează. Am văzut un articol cu titlul „Eminescu, idiotul național". Cred că această atitudine vine ori din necunoaștere – nu știu câți au citit toate cele 16 volume ale operei eminesciene – ori din orgoliu personal. Am impresia că, în momentul de față, fiecare scriitoraș crede că este geniu. Ori sunt complexați, ori ignoranți. Mă întreb ce se va întâmpla cu copiii acestei generații, ce vor ști ei… vor afla de la aceștia că „Eminescu a fost un zero"? Ei nu mai au punctele de reper care să le permită să-i reconstituie ima-ginea adevărată”.

„Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește”.

 Raiul e împărăția Domnului. E viața în spațiul nevăzut

„În ultima vreme citesc numai teologie. Dacă aș fi fost cu zece ani mai tânără, aș fi studiat Facultatea de Teologie, deși poate din cărți înveți mai mult decât din spusele profesorilor. Raiul e împărăția Domnului. E viața în spațiul nevăzut. Se spune „Făcătorul Cerului și al Pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor". Întoarcerea noastră acolo se întâmplă, dacă, evident, am dus o viața conform cu învățăturile Mântuitorului. Zonele acestei Împărății sunt numeroase. Cei cu păcate se duc jos, la subpământeni, în vreme ce drepții și sfinții trăiesc în slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? În zona luminii necreate, acea lumină fantastică pe care noi nu o putem vedea. Raiul este această trăire în veșnică bucurie, privire a luminii slavei.

Noi însă trebuie să avem puterea să ne judecăm. Da, să avem această putere și abia apoi să ne înfățișăm Mântuitorului, care ne va judeca și pe urmă ni se arată locul unde vom fi trimiși”.
 
Știința este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare

„Eu am niște aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată. Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării științifice și tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă știința s-a prelungit în tehnică. Știința este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea științifică este un câștig enorm, în timp ce derivațiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările in vitro sunt niște monstruozități. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se lovește nu numai în spirit. Descoperirea științifică este urmarea unei inspirații divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorați. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Și mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârșesc și nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de știință spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârșitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului". E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulți oameni lipsiți de milă, cei care au mașini de miliarde și pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ți pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creație, spirit. Peste tot auzi manele… niște orori. Apoi lipsa de cuviință; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaștina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

Despre „cuviință” și uciderea frumuseții

„Vedeți, la noi, la români există o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviința", cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e și ceea ce s-a întâmplat cu relațiile dintre femei si bărbați. După părerea mea aici s-a săvârșit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, așteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de țărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cărnii care se expune. Nu se vorbește urât, și asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată și noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar”.

Națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva

„Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem ca „acolo". Fiecare „acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi „aici"-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! Dupa 12 ani încă nu se poate pune problema. Peste 20-30 ani, când lumea va fi înțeles ce înseamnă democrație…”

Sursa: zoedumitrescubusulenga.wordpress.com.