Astăzi, după alte date, mâine, se împlinesc 134 de ani de la asasinarea lui Eminescu. Profesorul Constantin Barbu, ucenic al filosofului Constantin Noica, a publicat în lucrările sale - Codul Invers (20 de volume) și Memorialul Mihai Eminescu - mai multe probe privind uciderea lui Eminescu, transmise apoi atât pentru Evenimentul Zilei cât și pentru Ziaristi Online, însoțite de documente obținute de domnia sa din arhive, pe care ActiveNews le reproduce cu permisiunea autorului. Unul dintre aceste documente este Interogatoriul ciudat luat lui Eminescu în 13 iunie 1889, cu două-trei zile înainte de moarte, pe care îl prezentăm în facsimil. Celălalt document este Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisă de Sutzu, dar nesemnată. La acestea adăugăm mărturia emoționantă Creerii lui Eminescu a doctorului Tălășescu de la Institutul Victor Babeș și considerațiile profesorului Barbu privind uciderea lui Eminescu. La Mihai-Eminescu.Ro puteți găsi și alte documente împreună cu întreaga Operă Politică a lui Eminescu.

Iată din Dosarul 645/1568/1889, filele 7r-v, fost 10r-v: Interogatoriul din 13 iunie 1889:

Autopsia lui Mihai Eminescu aduce proba scrisă de mâna lui Sutzu că Eminescu nu a avut sifilis. Doctorul subliniază, textual: "Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic”. „Adevărata causă a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale.”, mai scrie medicul, între altele.

Iată documentul:

Profesorul Constantin Barbu schițează pentru cititori ce a dorit să înfățișeze în cele două lucrări monumentale:

„A trebuit să reconstitui și epoca, să public în facsimil documente din arhivele secrete străine, să descifrez și chestiuni de spionaj european, să luminez relațiile interpersonale obscure… Telegrame cifrate, documente dispărute, enigme…

Lucrurile par a fi început abrupt după o întâlnire secretă a Societății Carpații (care urmărea în chip real și expres unirea Transilvaniei cu Regatul Român), cu știința lui Eminescu. S-a hotărât (fără ca regele Carol I să știe) intrarea armatei române în Transilvania. Vincențiu Babeș i-a deconspirat acest lucru lui Maiorescu (secret notat de Maiorescu în Însemnări zilnice). Maiorescu l-a informat pe rege. De aici înainte, toate acțiunile vor fi atent supravegheate. Documentele ne arată drumul: telegrama din 28 iunie 1883, a lui Maiorescu către Mite Kremnitz (care-l privește pe Eminescu), Mite Kremnitz plecând la Peleș, scriindu-i în seara lui 28 iunie 1883 jurnalul regelui. Între probele crimei comandată de rege și instrumentată de Maiorescu trebuie amintite:

1. O notă din arhiva A.C. Cuza

2. O relatare a nepotului lui Al. Sutzu

3. Autopsia scrisă de Sutzu, și nesemnată

4. Mărturia doctorului Tălășescu (Creerii lui Eminescu).

Doctorul Tălășescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu și ar fi putut să-l contrazică.”

Redăm un extras din textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental, datat Constanța, 17 iulie 1912:

„El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viață la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparținea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aștepta la un așa deznodământ fatal, ireparabil. (...)

Nu știam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeș, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd și azi înaintea ochilor mei, deși sunt ani de atunci. O mână profană, brutală și poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l așa de neomenos secționat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru știință. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părți sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum și pentru estetica obiectului.

Așadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neștiințific și neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă și am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă și-l așez cu precațiune într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suțu și-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului și cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci și patru de ani de atunci, dar de aș viețui tot atâtea secole, n’aș putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omenești, trezește în altar și prăbușește domul gigant al artei omenești, pe care l-au înălțat spre închinare științei supraomenești, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creștet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanță nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deșteptase întreg neamul românesc "De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul și indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaște până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu.

Știu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească față de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformațiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de șanțuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeș ne-a atras atențiunea să fim discreți asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltați să fi fost, eram studenți cari ne știm  profesorii, în special pe Dr.-ul Șuțu, care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puțin științifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noștri, elevii profesorului Babeș, iar atitudinea neromânească ce reeșia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puțini idealiști cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaștelor acestui martir al gândirei, al simțirei și al idealului național românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – țărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naștere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un șir de ani de studii superioare la Paris și în alte părți, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine știe ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarități patologice, mă va înțelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă și martiră din Eminescu și în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripție. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a națiunei ci numai și numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monștri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaște.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul și în acelaș timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopțile sunt mai răcoroase și visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăși între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omenești. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care știa că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaș se îmbolnăvise de pleuresie și era la spital, unde a și murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală și care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru știință, l-a desființat. (...).”

În Memorialul Mihai Eminescu, Profesorul Constantin Barbu afirmă:

"Eminescu a suferit pentru:

– limba română

– credința ortodoxă

– reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918).

Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883- 15 iunie 1889).

Limba română, așa cum a creat-o Eminescu (și pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român.

Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credința ortodoxă în Regat și Transilvania (vezi articolul din ziarul "Timpul”, nr.112,2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului București, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174).

Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari.

Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, internat ilegal în ospicii, la Institutul Caritatea al doctorului Șuțu, la Ober-Döbling la Vinea, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889).

Internările, interdicțiile, ținut în cămașă de forță, tratat cu injecții cu mercur, totul ilegal și eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită. Stopul cardiac a avut loc și din cauza celui de-al treilea tratament cu injecții cu mercur, sau a murit din cauza lovirii și zdrobirii craniului? Și stopul cardiac a venit ca "sfârșit clasic” (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea țestei)?

Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompu­sese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul "Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

1. „Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală”;
2. "Creer ucis de o violență crudă”;
3. "Mutilat după moarte”.”

Să nu uităm.