De fiecare dată când are loc un atac islamist asupra populației autoritățile încearcă îndreptarea atenției opiniei publice pe alte piste, cele mai plăcute lor fiind cele ale unui atac al extremei drepte – ceea ce nu este cazul niciodată. (Cum de fapt nu a fost nici în ultimii 60-70 de ani, Europa fiind zguduită, înaintea atacurilor islamiste de cele ale extremei stângi.) De exemplu, la Berlin a fost intens mediatizată ipoteza ca atacator să fi fost șoferul polonez găsit mort în cabină.

Dacă totuși se dovedește că e vorba de 1-2 musulmani, autoritățile se reped (în SUA probabil că nu o vor mai face) să ne prezinte atacatorul/atacatorii fie ca pe niște persoane cu grave deranjamente mentale, sau ca pe niște lupi singuratici. Credem in continuare ca Masood a acționat de unul singur în acea zi și nu există nicio informație care să sugereze că sunt planificate alte atacuri. – ne spune, de exemplu, Scotland Yard-ul despre atentatorul de pe Westminster Bridge.

În cazurile în care apar comunicate ale grupărilor teroriste, sau adevărul despre atacatori nu mai poate fi ținut ascuns din alte motive, cu mare întârziere și gemete de suferință, suntem anunțați că este totuși un atact terorist.

De ce practică autoritățile acest sport al minciunii, dezinformării și, în final, al complicității la crimă? Din același motiv pentru care nu ni se dau datele reale despre numărul migratorilor, sunt lăsate frontierele vraiște, sunt  pedepsiți cei care ridică glasul împotriva migrației, sunt acceptați migratori fără acte, adulți care se declară copii, se tolerează, ba chiar încurajează violurile, se încalcă orice regulă aplicabilă foarte strict europenilor: – De teamă ca populațiile europene să nu se trezească, să se revolte și să ceară sau să forțeze închiderea conductelor cu migratori, iar ei să nu-și fi realizat planul de inundare a Europei (SUA, Canadei etc.) cu noua populație, înlocuitoare a celei locale. WELLCOME REFUGEES!

După participarea la o emisiune recentă, gazda mea, Nicoleta Savin, mă întreba, nevenindu-i să creadă că toată această uriașă mișcare migratorie este parte a unui plan vechi, urmat cu tenacitate de aproape 250 de ani, cum e posibil ca elitele politice ale acestor țări (în complicitate cu mare parte dintre cele culturale, universitare, economice, cu media și ong-urile dedicate) să ducă o politică care să implice exterminarea propriilor popoare.

Răspunsul e simplu: – Așa cum Revoluția franceză a exterminat în total peste 200.000 de francezi (și a omorât într-o singură lună, în numele ateismului, mai mult decât inchiziția în toată perioada existenței sale de peste 300 de ani în întreaga Europă, adică 10-12.000), iar în secolul 20 regimurile comuniste au exterminat 100 de milioane de concetățeni. Pentru că Revoluția franceză, comunismul și acum această urzeală criminală nu sunt decât căi și etape diferite ale aceluiași proiect de schimbare a lumii.

Dar să ne reîntoarcem la atacatorii noștri cei (deja) de toate zilele. Cele două tipuri de încercări nerușinate de „aburire” și de sedare a populațiilor: – Stați liniștiți, nu e nimic grav, cazuri izolate, accidente greu de preîntâmpinat, dar de amploare redusă, nu sunteți în pericol, dormiți liniștiți, situația e sub control, statul veghează pentru voi – se dovedesc fie o sublimă punere în pagină a expresiei „a-ți da cu stângu-n dreptu”, sau, pentru a ne pune să ne încăierăm unii cu alții, de a ne spune adevărul pe ocolite. Iată de ce:

Nebuni, lupi singuratici, cazuri excepționale, posibil. Numai că în anul care a trecut și mai ales în cel în care ne găsim ei s-au adunat brusc, în cazul „bolnavilor” cât pentru a umple un spital, iar în cel al lupilor de câteva haite serioase. S-au răspândit în toate statele occidentale, și au produs mult mai multe victime decât numărul lor (incluzând aici și morții și răniții), ultimul caz fiind cel al atacatorului din Londra – 4 morți și peste 40 de răniți.

Iar atunci când vii și spui că atacatorul x,y,z, și așa mai departe, este un nebun, sau un lup singuratic, și nu un membru al unei rețele teroriste, dar numărul acestora crește extrem de rapid și devine un fenomen zilnic, în aceeași clipă recunoști că:

Dușmanul, care amenință populația indigenă, nu se reduce la celulele, grupările, rețelele teroriste, adică, acel 0,00 și ceva % din populația musulmană a Europei (de exemplu, sau a oricărei alte țări occidentale). El este potențial format, la nivel maximal, din toți musulmanii aflați aici, căci oricând alți nebuni și alți lupi singuratici, radicalizați de capul lor, tot mai mulți, se vor decide și vor lovi. După zeci, sute, apoi mii și tot așa. Care? Cine? Practic, oricine.
 
Problema a doua decurge din prima: Aceste atacuri nu pot fi preîntâmpinate. Pentru că atacatorii sunt anonimi până la atac. Și pentru că nu există forțe de ordine atât de extinse încât să urmărească orice musulman de peste (deocamdată, deși se cunosc cazuri de mame care și-au trimis copii de numai 6-7 ani îmbrăcați cu centuri sinucigașe) 10 ani. Că statul nu-ți poate asigura și garanta liniștea, siguranța, viața, căci nici el nu știe, prin organele lui specializate, și, de fapt, nici nu vrea să știe (vezi numai atmosfera creată peste tot împotriva poliției), cine, când, unde și cum va lovi: cu cuțitul, cu toporul, cu maceta, cu pistolul, cu automobilul, cu autocamionul, cu bombardeaua, cu gazul toxic, cu virusul sau bacteria etc.
 
Că, având în vedere cele de mai sus, situația este extrem de gravă, populația indigenă nu poate conta pe autorități, ci trebuie fie să se resemneze și să-și aștepte în tăcere rândul la „abatorul albilor” sau să-și poarte singură de grijă. Cum? Aici începe o altă discuție.
Dacă s-ar vorbi de fiecare dată despre terorism, fără a o mai da cotită pe după spitale și lupi singuratici, ar fi dureros, dar mai simplu, căci, în acest caz, dușmanul poate fi identificat , limitat, chiar pus, temerile oamenilor primesc o țintă clară.

Cele două identificări ale atacatorilor ar trebui să sugereze excepția, raritatea, lipsa pericolului generalizat. Dar tocmai această identificare, care îi scotae din niște grupuri bine determinate chiar dacă periculoase, și îi aruncă în ansamblul populației musulmane, este cea care provoacă panica, neliniștea, reacția.

Procedând astfel, autoritățile amplifică o psihoză, cu totul îndreptățită de altfel, de sens contrar a ceea ce par a-și dori: neîncrederea, nu numai în orice musulman, ci în orice persoană mai închisă la culoare. Suspiciunea, teama, furia. De la neîncredere și furie la radicalizare calea nu este lungă și unii o vor parcurge rapid.

Căci europenii au toate motivele să se teamă. Dincolo de zecile de mii de violuri jafuri și tâlhării, de sutele de morți, avem propaganda deschisă, nesancționată de autorități, pentru o Europă islamică, declarațiile belicoase și comportamentul amenințător al multora dintre cei care sosesc în Europa și anunță că nu vin pentru a munci, că europenii trebuie să li se supună sau să moară, că femeile Europei sunt târfele lor, că sharia va fi legea continentului.

Nici în ceea ce îi privește pe migratorii veniți mai demult, care sunt acum la a doua, a treia sau a patra generație,  majoritatea cetățeni ai respectivelor state, veștile nu sunt mai bune. Dacă cei din prima, chiar a doua generație, au încercat să se integreze, urmașii lor, mai ales ultima generație nu se recunosc decât în mică parte cetățeni ai statelor europene. Majoritatea lor se revendică ca musulmani și după statul din care au sosit cei din prima generație.

Așa cum se întâmplă și în SUA, ca urmare a războiului permanent al stângii împotriva lumii așezate pe fundamente creștin, dreapta veche, religioasă este pe cale de dispariție. În locul ei, sub presiunea fascimului de stânga și a fascismului islamic, a discriminărilor și genocidului metodic împotriva albilor, apare o nouă dreaptă, care se revendică etnic și rasial. Cum atacul împotriva indigenilor va continua atât din partea autorităților (de exemplu, represiunea totr mai accentuată împotriva creștinilor practicanți, a lăcașurilor de cult și a simbolisticii creștine, a familiei, moralei), cât și a migratorilor, reacțiile celor dintâi nu vor întârzia să apară (de fapt ele se manifestă de ceva timp sub forma incendierii stabilimentelor pentru migratori, sau a patrulelor de stradă pentru apărarea albilor), iar până la declanșarea unor confruntări de mai mică sau mai mare amploare nu este decât un pas. Pas pe care autoritățile par dispuse să îi ajută și pe unii și pe alții să-l facă. De ce oare? Iată o întrebare la care rămâne să ne gândim cu toții.


Acest text a fost publicat mai întâi pe blogul autorului.