Cultura este programarea mentală colectivă a unui popor sau grup social mare.  (Gerard Hendrik Hofstede, 1991)

Pas cu pas școala românească se schimbă. Pretextul: mereu aceeași veșnică reformă. Iată, în curând vor fi 30 (treizeci) de ani de schimbări și asalt continuu asupra școlii clasice. An de an s-au tot operat modificări în legi, regulamente, curriculum, metode de evaluare. Mereu sub presiunea ”opiniei publice” care denunță starea jalnică a învățământului românesc.

Școala clasică dispare. În locul ei se naște un monstru din care astăzi nu vedem decât botul uriaș care înghite în neștire cărți, caiete, oceane, limbi clasice, munți, cai, armuri, copii și profesori. Monstrul este, deocamdată, alcătuit din fâșii, dar nu-i va lua mult timp să-și lipească  părțile trupului său de matahală. Fiecare fâșie este o activitate, un proiect civic.

  

Monstrul poartă și un nume, iar oficialii Ministerului învățământului, de orice culoare ar fi ei, au devenit complici ai săi. Îi calcă straiul sau îi curăță pantofii. Activismul social. Social activity. Monstrul cu o mie de capete: educația antreprenorială, educația multiculturală, educația interculturală, educația pentru dezvoltarea comunitară, educația pentru cetățenia europeană, educația ecologică, socializare, dezvoltare personală și așa mai departe.

 

Treptat, încât nici nu ne-am dezmeticit, la școală a devenit inutil să transmiți copiilor cultura însușită de noi, de părinții lor. Coerența și solidaritatea națională și intergenerațională se fundamentează pe cultura comună. 

 

 

”Doamnă, nu putem participa la ora de istorie. Avem proiect de la 11”, anunță cu emfază fetița mândră de importanța a ceea ce face. Este un lider al clasei. Ieri a fost la ședința consiliului municipal al primăriei copiilor. Azi pleacă de la istorie fiindcă nu poate lipsi nici ea și nici colegii ei de la ”Carta Terra și noi”, un generos proiect prin care se caută a se inspira toate popoarele la un nou sentiment de interdependență globală și responsabilitate partajată, axată pe bunăstarea întregii familii umane, a marii comunități  a vieții și a generațiilor viitoare. Este o viziune a speranței și a unui apel la acțiune”, așa cum îmi explică sigură pe ea. Știe din ce în ce mai puține lucruri despre totalitarism și democrație, ceea ce face, printre altele, în a VII-a la istorie, dar a căpătat deprinderile și limbajul specifice activistului marxist. Îi zâmbesc și sufletul mi-e sfâșiat de milă. Amintiri de la 13 ani. Cravate roșii, cămăși albe, șnururi albastre, chiar și galbene. Emoții și voci întretăiate... 

 

 

Elevii timișoreni merg la Școala anticorupție. Veți găsi proiecte didactice pentru clasa a III-a cu tema anticorupție (https://www.didactic.ro/materiale-didactice/proiect-de-lectie-pe-tema-anticoruptie) iar la Bacău se implementează proiectul ”Atitudine anticorupție” (ah, ce dor îmi era de vremurile când te învăța Partidul cum să fii vigilent și să anunți organele în caz de sabotaj sau speculă!). Da, din fonduri europene sunt finanțate programe anticorupție în școli. Mentalitatea de popor subdezvoltat, tarat, colonie fără speranță este atent dezvoltată din școală. Roadele pe care le culegem acum vor fi cu mult mai bogate în anii ce vin... 

 

Proiectul Eco școala implică activități de ecologizare, dezbateri, mese rotunde, vizite, Școli pentru viitor verde (nu vă mai descriu în ce constau activitățile, vă las să ghiciți), Patrula Eco, Copiii, prieteni ai Pământului (sună macabru ca în bancul acela cu soacra care a mers la Techirghiol și ginerele constata satisfăcut că a început să tragă a pământ...), Sănătatea Pământului e sănătatea noastră (la fel de macabru), Pământul e în mâinile noastre (no comment), Programul sectorial Commenius: Save the Planet, Reciclați nu Poluați (ohooo asta e veche!), Școala arborilor, Ziua Pământului (activism marxist de la 1968, a nu se confunda cu Ziua Mondială a Mediului, care vine acum, pe 5 iunie), Ziua internațională a animalelor, Ziua internațională a-tot-felul-de-bazaconii, asezonate din plin cu alte evenimente precum Ziua Europei, Săptămâna educației globale (altă daravelă cu solicitări exprese de la inspectorat privind activitățile, coordonatorii, numărul de elevi, de cadre didactice, de părinți participanți), multiculturalism și tot așa. Ici, colo mai scapă și cîte-o activitate benignă, să nu bată la ochi. Catalogul activităților școlare reprezintă 100% din agenda stângii.

 

Reciclarea de materiale refolosibile o făceam cu silă în copilărie. Pe la sfârșitul anilor 80, era doar un experiment stângaci. Așa cum îmi reproșa doct o cunoștință: ”Dragă, cum poți compara comunismul cu ceea ce avem azi: atunci o făceam din obligație, azi din convingere!”

 

Școala românească își deschide porțile: ONG-uri, corporații, instituții participante în programe și activități care mai de care în spiritul vremii și politica momentului au ocupat spațiul în care altădată se preda despre Eminescu, despre Grecia antică, se făcea geometrie și se formau oameni. Azi se formează activiști prin campanii susținute cu efort logistic instituțional local și bani europeni sau de aiurea. În curtea școlii, copiii dansează lasciv pe ritmuri orientale și-și aruncă în văzduh panglicile colorate. Nu le va părea rău că au venit în școala asta, rostește un tânăr dascăl zglobiu care-și descoperise deunăzi aplecarea spre activități civice. Și iată cum, clasa la care e diriginte a devenit campioană la plecatul de la ore în scopuri nobile, pentru învățarea și promovarea valorilor lumii noi. 

 

Chiar, nu ați auzit de Campania Ziua ștafetei  - acum decid eu? Este la ediția a VI-a și este organizată de o fundație elevețiană (nu vă spun cu ce scop, cititorii inteligenți vor înțelege). Copii între 12 și 18 ani experimentează luarea deciziilor în contextul ”practicării” unor profesii.

 

 

Profesorul care participă la proiecte. Profesorul deschis la nou. Profesorul care promovează școala, care scoate un grup cât mai mare de copii de la cursuri pentru a-i duce în activități extracurriculare. Îi salvează de plictiseală, îi ia în mașina lui personală (sic) spre a-i trimite, providențial, către izbăvire. Pentru el, orarul școlar este o anexă încărcată. Profesorul model trebuie să pară obosit de ore, de elevi zgomotoși, de informație inutilă (”care nu asigură prin ea însăși succesul, să ne înțelegem”), el trebuie să fenteze isteț obligațiile sinistre ale clasicismului școlar și să treacă la activități folositoare, care plac elevilor. Dacă școala stresează, atunci să schimbăm școala! Iar pentru asta avem nevoie de activiști! Să punem pe facebook activitățile făcute, să arătăm că existăm! 

 

Paria școlii noastre de azi este tot Profesorul. Celălalt profesor. Inadaptatul. Care vine la școală pe jos, cu autobuzul sau tramvaiul. Cu mâini subțiri, cu voce sugrumată de emoție, stângaci dar arzând de har, le predă elevilor rămași în școală, o poezie clasică, păstrată ca prin minune în noua și vesela programă. Citind, lăcrimează, dar ca o fosilă ce se simte, nu dă drumul lacrimilor. Ar râde de el, din nou ar râde. Marin Miroiu, profesorul de astronomie din Steaua fără nume, ar fi solidar, dar cine mai citește azi Steaua fără nume? În fapt, cine mai privește la stele, dacă din stele nu curge succesul? Pune o notă, cu stiloul, apoi ezită. Iar va avea o reclamație, iar va fi citat în consiliul profesoral, iar vor zice că e rău, crud, deși doar privind în ochii lui vezi blândețe și moliciune, și teamă. S-a murdărit pe pantalonii de la costum de cretă. Elevii își dau coate. Băiatul în cauză nu venise la școală tot anul. Sărea dintr-un proiect în altul, copia referate de pe net și avea note de trecere la toate materiile. Azi îl sfida din privire în vreme ce îi punea întrebări obraznice, așa cum învățase în cartier. Ușa se deschide, intră portarul. Domnule profesor, opriți orice activitate. Sunteți chemat de urgență la direcțiune!

 

”Dar ce, vă închipuiți că vă faceți ora vieții?” sfârâie reușit biciul directorului în Consiliul Profesoral, câteva zile mai târziu, atunci când încearcă să elimine și ultimele rămășițe ale nevoii de a face școală la școală. Perdanții își privesc șireturile în vreme ce progresiștii râd ca pentru a-i asigura șefului corul vioi dintr-o standup – comedy. Fără să-și dea seama, managerul folosește un clișeu vechi de când lumea. Dar ce, ei au sânge albastru? spuneau iacobinii în Revoluția franceză referindu-se la nobili. Ce, nu se poate trăi fără să citească clasici? Lumea s-a schimbat, copiii astăzi sunt mai deștepți, nu mai fiți încuiați, școala se deschide, azi, spre societate. Bătaia de joc ce transmite vulgului că totul e relativ și că nicio ierarhie, nicio valoare nu e de neschimbat. 

 

Cu siguranță că oficialii ministeriali și-au dat acordul pentru ca dinozaurii, indezirabilii, clasicii caraghioși, să fie marginalizați. Deloc întâmplător, din Legea nr.1/2011 a educației naționale a dispărut termenul de cultură generală iar vechile deprinderi moral-cetățenești din legea învățământului adoptată în 1978 au fost ușor reformulate ca valori civic-morale.

 

Cuvântul de ordine de câțiva ani îl reprezintă „proiecte și activități”. O întrecere tembelă între școli prin care se antrenează copiii în producerea de panouri cu planuri de acțiuni, portofolii pline de ”creații” de propagandă din panoplia ong-urilor stângiste, adoptarea unui limbaj de lemn, un talmeș-balmeș care se întinde de la controlul emoțiilor, autocunoaștere, gândire pozitivă, „tradiții strămoșești”, cum să traversezi corect strada, cum să te ferești de droguri, curățenie prin curtea școlii, joculețe cu ținte moral-civice, cam tot ce se poate face ca să scoatem copiii din cadrul învățării temeinice în școală și să le ocupăm mintea și sufletul cu o întreagă sarabandă de lozinci și lucruri inutile.