Preacuvioși și preacucernici părinți, slujitori ai Sfintelor Altare, binecredincios popor al lui Dumnezeu, Hristos a înviat!

Extras Audio/Video urmat de Pastorală:

Cu bucurie duhovnicească să ne deschidem sufletele și mințile în această noapte sfântă, dând slavă lui Dumnezeu pentru darul cel mare al Învierii oferit poporului binecredincios, aflat împreună în rugăciune, în Biserica Slavei Sale. Nu este moment mai înălțător decât Învierea, nu este ceas mai înălțător decât acela al luminii ce izvorăște dininima întunericului. Noaptea aceasta sfântă ne transformă pe toți, chiar și pentru o clipă, ne oferă o bucurie pe care niciun alt eveniment al lumii acesteia nu ni‑l poate oferi. Toate se înnoiesc în clipele acestea binecuvântate, toate se umplu de har, lumea toată împreună cântă „Hristos a înviat!”, toate îl preamăresc pe Hristos Domnul, Biruitorul morții și Dătătorul vieții celei veșnice. Fiecare suflet, fiecare floare, fiecare adiere de vânt mărturisește astăzi Învierea și‑L preaslăvește pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit. Fiecare cuget se înalță astăzi și pregustă din taina veșniciei, pentru că Învierea reprezintă cheia ce redeschide neamului omenesc ușile Raiului. Este ziua înnoirii, căci astăzi toate se fac noi, se schimbă fața lumii acesteia, lasă deoparte vălul necunoașterii și se înveșmântează cu haina luminoasă a cunoștinței lui Hristos, Cel mort pe lemnul Crucii și înviat întru slavă. Să nu lăsăm de o parte nici iertarea, căci Praznicul acesta s‑a clădit pe iertare: mai întâi pentru cei din iad, pe care Domnul i‑a fericit, împlinindu‑le așteptarea, apoi pentru cei ce au trecut prin lupta cea bună a postului și a nevoinței, dar și pentru cei căzuți care caută toiag de îndreptare și de ridicare. Astăzi sunt sfărâmate încuietorile cele ferecate ale Iadului, iar cei ce așteptau de veacuri mântuirea se ridică la starea cea dintâi, a vieții împreună cu Dumnezeu, biruitori împreună cu Hristos ai păcatului și ai morții. Clipele acestea sunt clipele copilăriei fericite, sunt descoperirea cea plină de lumină a adevăratului sens al vieții, sunt un adevărat imn al vieții celei adevărate în Hristos, la care toți suntem chemați. Învierea este cina îmbelșugată a Împărăției, masa cea mare la care suntem invitați să participăm fiecare din noi, mai mici sau mai mari, nunta Fiului de Împărat întâmpinată cu făcliile credinței, ale bucuriei și ale dragostei.

Dreptmăritori creștini,

Învierea este Sărbătoarea Sărbătorilor și Praznicul Praznicelor, este centrul vieții creștine, Realitatea în care toți trăim, ne mișcăm și suntem. Fără Înviere nu există credință adevărată, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu există Biserică și nu există mântuire. Ea ne descoperă adevărata noastră plămădire, de chipuri chemate la asemănarea cu Dumnezeu, de ființe care, în lume viețuind, sunt chemate să o desăvârșească și să o arate ca pe lucrarea „cea bună foarte” a Părintelui Ceresc. În Înviere, Hristos Domnul – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat se dăruiește pe Sine din preaplinul dragostei dumnezeiești, se face om deplin, asemenea întru toate nouă, în afară de păcat și ne arată adevărata chemare a umanității, aceea către îndumnezeire. Boldul morții își pierde ascuțimea și umbra păcatului se risipește, alungată de lumina cea nepătrunsă a Învierii, credința se adeverește, nădejdea se întărește și dragostea se împărtășește desăvârșit. Temelia Bisericii este Învierea și masa Sfântului Altar este mormântul din care izvorăște lumina mântuirii noastre. Hristos ni se dăruiește deplin și ne cheamă să ne bucurăm de bogăția praznicului. În Înviere nu mai este loc de tristețe, în Înviere moartea devine viață. „Astăzi este vreme potrivită, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, să grăim iarăși acele cuvinte profetice: Unde‑ți este, moarte, boldul? Unde‑ți este,iadule, biruința? (Osea 13:14; I Cor. 15:55) Astăzi Stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porțile cele de aramă și a pierdut iarăși fața morții. Dar pentru ce vorbesc eu de fața morții? I‑a schimbat chiar numele morții. Acum moartea nu se mai numește moarte, ci adormire”. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu nu se sfârșește în durerea patimilor și a Crucii, ci dăinuie pururea în bucuria Învierii din morți. În noaptea biruinței asupra morții și păcatului, Adam cel Vechi se bucură împreună cu Adam cel Nou – Hristos, de lumina cea nematerialnică a dumnezeirii. Împreună cu el laudă taina Învierii toți drepții Vechiului Testament, cei săvârșiți din această lume cu nădejdea venirii celui ce avea să‑i răscumpere din robia celui rău.

Paștile sunt trecerea noastră, împreună cu Hristos, de la moarte la viață și de pe pământ la cer, sunt încununarea drumului pe care împreună îl parcurgem în Biserica Dreptmăritoare. Pe această cale, Hristos ne este călăuză și sprijin, el ne îndrumă pașii, ne ridică din căderile noastre și ne îndeamnă să stăruim, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii și neputinței. În Hristos, omul își redobândește puterea duhovnicească, în El viața învinge păcatul și moartea, în El devenim făpturi noi chemate la îndumnezeire. Crucea este îmbrățișarea cu care Hristos cuprinde lumea întreagă și Sângele Său spală pentru totdeauna întinarea lui Adam celui căzut. Piatra mormântului închide viața cea trecătoare și ne deschide poarta veșniciei, iar pogorârea Sa la Iad sfărâmă încuietorile acestuia. Icoana Învierii este icoana biruinței asupra morții, este icoana luminii ce alungă întunericul, este icoana cunoștinței celei adevărate și a dragostei desăvârșite.

În același timp, însă, Învierea a fost și este încă piatră de poticnire pentru mulți. Fără sprijinul credinței este cu neputință să înțelegi taina acesteia doar cu puterea minții. De asemenea, locul său central în viața Bisericii nu poate fi cu adevărat priceput și asumat decât în măsura în care credința este cea care luminează rațiunea. Sărbătoarea Învierii Domnului este, așadar, actul mărturisitor prin excelență al Bisericii, al vieții și lucrării sale. Nu întâmplător, în timpul praznicului ne salutăm unii pe ceilalți cu „Hristos a înviat!” și nu cu „Paște fericit!”, făcând astfel deosebirea fundamentală între sărbătoarea întregii creștinătății și un simplu eveniment sărbătoresc de primăvară.

Astăzi avem nevoie, mai mult decât oricând, să cunoaștem adevărul de credință al Bisericii și mai ales mărturisirea despre Înviere. Ea nu este o simplă teorie, ci un adevăr de credință, confirmat de mulți, deși niciodată înțeles pe deplin cu mintea, piatra de temelie a întregii vieți creștine. În fiecare Duminică prăznuim Învierea, este ziua Domnului și, implicit ziua Învierii, momentul în care viața întreagă se reorientează după această realitate. Cu atât mai mult astăzi, în ziua luminată a Praznicului Învierii, când toate se fac noi, Biserica întreagă sărbătorește taina cea mare a biruinței asupra morții și asupra păcatului.

Pentru aceasta ne‑am pregătit cu toții, încă de la începutul postului. Împreună cu Sfântul Andrei Criteanul, am plâns mulțimea păcatelor și căderea noastră în robia celui rău. Ne‑am rugat împreună cu Sfântul Isaac Sirul, ca Hristos Domnul să ne întărească în primenirea vieții și să înaintăm pe calea cea adevărată și duhovnicească. Am luat aminte la înțelepciunea de Dumnezeu inspirată a Sfântului Ioan Scărarul și la nevoințele Sfintei Maria Egipteanca. La mijlocul postului, am sărutat toți, cu evlavie, Sfânta și de viață făcătoarea Cruce, armă și pavăză împotriva diavolului și a patimilor. Urcând această cale, am privit cu uimire mormântul din care s‑a ridicat Lazăr, cel a patra zi înviat din morți, și am slăvit cu bucurie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cel ce a intrat în Ierusalim pentru a se da pe sine jertfă, o dată pentru totdeauna, spre mântuirea neamului omenesc.

Dacă privim cu atenție toate aceste momente din viața liturgică a Bisericii, putem observa minunata lor alcătuire, cuprinzând deopotrivă uimirea și credința, durerea și bucuria, smerenia desăvârșită și slava dumnezeiască. Încredințați fiind de toate acestea, curățiți prin post și prin Taina Sfintei Spovedanii, împăcați cu toți cei ce ne‑au greșit, ne putem apropia cu sfială de potirul Dumnezeieștii Împărtășanii, pentru a‑L primi pe Hristos, cel ce a murit și a înviat pentru noi.

Iubiți credincioși,

Vremurile pe care le trăim astăzi ar trebui să ne îndemne la rugăciune și la o viață duhovnicească autentică, însă realitatea este cu totul alta. Nimic din ceea ce consideram cândva normal și firesc nu mai este privit la fel astăzi. Trăim o perioadă a modelelor pseudo‑culturale, în care copiii ne sunt educați altfel, considerând că prin eliminarea criteriilor clare, a valorilor autentice, a autorității, inclusiv a autorității părinților și profesorilor, a disciplinei, li se va da posibilitatea să se dezvolte liberi și să‑și urmeze mult mai bine țelurile în viață. Însă despre ce dezvoltare este vorba? Cea în care corectitudinea politică impune norme și criterii imposibil de acceptat în mod rațional? Nu cumva noua politică de acceptare nu este altceva decât o dictatură de catifea, o ideologie pusă la punct pentru a scuza eșecurile unora și pentru a le prezenta drept repere demne de urmat?

Adevărul nu poate fi negociat, nici relativizat în funcție de interesele unora sau altora. Nu întâmplător, s‑a vorbit și se vorbește încă despre o critică a adevărului, ba chiar despre o epocă a post‑adevărului, în care toate sunt permise, de dragul experienței, fără ca cineva să atragă însă atenția asupra efectelor pe care un astfel de haos moral îl poate produce. Accesul la informație este extrem de facil și astăzi. Doar cu un click, putem afla ceea ce acum câteva zeci de ani nu obțineam decât prin căutări intense prin biblioteci și prin discuții cu specialiști într‑un domeniu sau altul. Sigur că o asemenea înlesnire este benefică, însă ea nu ne oferă și criteriile de selecție a informației, jaloanele între care putem să ne orientăm, pentru a fi cu adevărat și temeinic informați. Fără aceste repere vom rătăci permanent pe un ocean al informației, fără să știm vreodată încotro ne îndreptăm cu adevărat.

Toate aceste schimbări produc modificări majore în societate, iar cei mai vulnerabili sunt cei aflați la extreme: pe de o parte, copiii și tinerii, pe de altă parte, cei în vârstă. Primii nu vor putea beneficia de o formare și de o creștere cu adevărat sănătoasă, ci vor pendula între o părere sau alta, insistându‑se mereu asupra libertății de expresie, însă niciodată pe realitățile importante ale existenței. Ceilalți, vârstnicii, se vor simți tot mai marginalizați, chiar condamnați pentru conservatorismul și pentru dorința lor de a păstra tradițiile așa cum le‑au fost transmise de părinți și bunici. Dincolo de toate acestea, legăturile dintre oameni se vor pierde încetul cu încetul, creându‑se impresia că viața se desfășoară pe rețelele de socializare și nicidecum în mijlocul cetății. Educația clasică este considerată a fi plină de clișee ce trebuie numaidecât eliminate și înlocuite cu informații la zi, mult mai potrivite cu cerințele vremurilor. Paradoxal, olimpicii noștri și profesorii lor dedicați continuă să urmeaze regula muncii susținute și a disciplinei, a respectului, a onestității și a modestiei, fără ca prin aceasta să se știrbească în vreun fel efortul lor științific. Libertatea mult invocată se câștigă, se asumă, devine a noastră cu adevărat numai în măsura în care înțelegem că rolul ei este acela de a uni oamenii, nu de a‑i separa sau, cu atât mai mult, de a‑i determina să renunțe la propria lor identitate și conștiință.

Nu doar copiii și bătrânii ne sunt afectați, ci întreaga comunitate. Asistăm de ani buni la o adevărată luptă a duhului acestui veac împotriva Bisericii. Totul este pus sub semnul întrebării, totul este relativizat. Ne sunt criticați duhovnicii și ierarhii, preoții sunt marginalizați, iar cuvântul lor nu mai are greutatea duhovnicească pe care o avea cândva.

Sunt vremuri dificile pentru Biserică, însă nu de nedepășit. Câtă vreme vom rămâne tari în credință, apropiați de Sfânta Liturghie și de slujitorii săi, de duhovnici și de sfintele mănăstiri, va exista mereu speranță. Roata istoriei ne cheamă astăzi să fim mărturisitori asemenea părinților din primele veacuri, asemenea celor care au avut curajul să se opună prin cuvânt și faptă dictaturilor de tot felul. Astăzi, icoana Învierii și a Crucii mărturisitoare ne sunt mai apropiate decât oricând.

Nu putem să tăcem nici în fața războiului de la granițele țării, nici față de cel ce riscă să înceapă în Orientul Mijlociu. Creștinii de pretutindeni sunt chemați să se roage pentru pace, însă câți, oare, se roagă nu doar pentru pacea armelor, ci și pentru răbdare și tărie pentru a birui în războiul duhovnicesc? Dacă ne amăgim că toate cauzele ce au dus la aceste conflicte sunt doar de natură economică, politică sau strategică, ne înșelăm amarnic. În spatele acestora se duce o bătălie de veacuri, o luptă în care cel atacat este sufletul omului și curăția lui. Adevărații dușmani sunt patimile și necredința, ura și egoismul, dorința nestăvilită de putere și părerea că nimic nu poate rezista în fața banilor și armelor. În fața acestora nu putem rezista decât cu rugăciune și nevoință, păstrând neștirbită unitatea de credință și dragostea frățească dintre noi.

Iubiți frați în Hristos Domnul,

Creștinismul este prin excelență religia iubirii; iubirea este coloana sa vertebrală. Religia aceasta a proclamat principiul iubirii omului în lipsurile lui, identificarea noastră cu cel flămând, cu cel sărac și cu cel bolnav. În acest context, anul 2024 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor, precum și ca Anul comemorativ al Sfinților Tămăduitori fără de arginți.

„Creștinismul, spunea reputatul profesor Teodor M. Popescu, a întins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el a descoperit pe aproapele în parabola Samarineanului milostiv, care face milă cu străinul, cu dușmanul său; iar Biserica a îmblânzit pe oameni, a schimbat raporturile dintre ei, a micșorat distanțele sociale, a potolit patimile omenești, a apropiat pe om de om, a pus pe om în serviciul omului.” Î

În aceasta stă taina biruinței pe care a câștigat‑o creștinismul în lume, umbrind toate religiile și concepțiile filozofice ale lumii vechi. Biserica a dat asistenței sociale o organizare rodnică și binefăcătoare. (...)

Vă doresc să prăznuiți Sărbătoarea Învierii Domnului cu pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești, după datina străbună. Împărtășindu‑vă gândurile noastre cele bune, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul Vieții, să vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑vă de aceste sărbători întru mulți și binecuvântați ani!

Al vostru, de tot binele doritor și către Domnul rugător,

†AMBROZIE

Episcopul Giurgiului

Integral la Episcopia Giurgiului