În România există un paradox  în privința vaccinărilor. Toate sondajele de opinie arată că între 92 - 95% din populație este favorabilă vaccinării, dar, dacă luăm în serios raportările oficialităților, rata de vaccinare a coborât în unele situații până la 60% ceea ce nu asigură o întrerupere a circuitului virusului. Soluția găsită de autorități este una simplă și cazonă: vaccinarea obligatorie. Personal, cum am mai declarat, sunt pro-vaccinare, dar împotriva vaccinării obligatorii. Paradoxul expus mă face să fiu sceptic cu privire la succesul măsurilor punitive. Însă același paradox poate fi explicat prin existența altor factori care au condus la această rată scăzută de vaccinare. Dintre aceștia amintesc: 


1.Inexistența vaccinurilor în cantitate suficientă care să acopere populația țintă. Aceasta este o problemă cronică în România. Fiți sinceri, de câte ori nu ați întâlnit părinți care căutau cu disperare un anumit vaccin pentru copiii lor?!
 
2. Neîncrederea unor părinți în calitatea vaccinurilor. Astăzi, când aflăm că alimentele au grad de siguranță diferit pentru țările din Vestul și Estul Europei, această neîncredere a crescut. 
 
3. Neîncrederea în vaccinuri polivalente. În încercarea de a ne proteja de absolut toate bolile transmisibile infecțioase (lucru absolut imposibil), au fost lansate pe piață tot felul de vaccinuri polivalente (tetra, penta, hexa etc.) fără ca să se studieze dincolo de efectul imunizant și toate reacțiile adverse ale aditivilor utilizați. 
 
4. Propaganda provaccin bazată pe frică și informații trunchiate.                      
Studiu de caz: pandemia cu  virusul gripal A(N1H1). După ce OMS a modificat, la propunerea unor experți, criteriile de declarare a pandemiei, spaima unanimă a populației, bine întreținută mediatic, a obligat guvernele din aproape toată lumea să supraliciteze pentru cumpărarea de sute de milioane de doze de vaccin, încă înainte de terminarea testelor de siguranță și de primirea aprobărilor instituțiilor de control. În România, specialiștii (aceiași, cu nume și prenume, care promovează vaccinarea fără consimțământ), descriau chiar un scenariu apocaliptic cu 3 (trei) milioane de morți dacă toată populația nu se vaccinează. Atunci, ca și acum, când am ridicat problema consimțământului am fost atacat din toate părțile. A trebuit să vină apoi Prof. Dr. Wolfgang Wodarg, specialist în boli pulmonare, igienă și sănătate publică, conducătorul Comisiei de Sănătate a Parlamentului German și Președinte al a Comitetului pentru Sănătate al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care să arate că panica populației de o pandemie gripală este o „orchestrație mediatică”, „o afacere excelentă pentru industria farmaceutică”  și că experții OMS-ului erau plătiți de firmele de medicamente cu contracte de cercetare de milioane de euro pentru ca panica să nu dispară. Prof.Dr. Johannes Löwer, directorul Institutului Paul Ehrlich semnala și el că respectivul vaccin anti-gripal poate fi mai periculos decât gripa. Finalul: pandemia a dispărut, gripa N1 H1 s-a dovedit a fi mai benignă decât alte forme de gripă (ca manifestare clinică și mortalitate), frecvența și gravitatea accidentelor post-vaccinale a depășit cu mult evoluția naturală a gripei. Și specialiștii nu și-au cerut nici măcar scuze. Au spus: Dar dacă ar fi apărut milioane de morți. Mai bine vaccinăm.
 
5. Inexistența reală (nu formală) a unui proceduri de raportare a incidentelor sau accidentelor post-vaccinare în România. Mai mult, există chiar tendința ca acolo unde se raportează, datele finale să nu fie accesibile publicului larg. Această secreto-manie crește neîncrederea în vaccinare. Este cel puțin paradoxal ca la același tip de vaccin reacțiile post-vaccinare în România să fie de 10 ori mai mici decât în Germania sau Marea Britanie. 
 
6. Inexistența unor cercetări științifice care să facă posologia riscului, și anume, să calculeze raportul între riscul de a face o anumită boală de o anumita gravitatea față de riscul accidentului sau incidentului post-vaccinal (gravitatea acestuia). 
 
7. Transferul responsabilității sociale a statului și a companiilor farmaceutice către cetățeni și medici. Statul nu își asumă nicio măsură să intervină (inclusiv economic) în a susține familiile sau individul afectat de o reacție post-vaccinală, iar companiile, trecând în prospectele lor toate reacțiile adverse posibile sau mai puțin posibile, nu își asumă nici ele nicio responsabilitate. În schimb, responsabili vor fi părinții sau individul și, în buna tradiție românească, medicii care vor fi acuzați de malpraxis deoarece nu au evaluat cum trebuie pe cel care a fost vaccinat. Pentru medicii atât de entuziasmați de obligativitatea vaccinării le transmit un mesaj: când vor fi acuzați de malpraxis, vor avea puține șanse cu instanțele din România și nu numai să se poată apăra. Vom vedea acest lucru imediat după ce vaccinarea va fi obligatorie. Și o spun pe baza experienței pe care o am în domeniul malpraxisului. 
 
8.  Lipsa unui sistem de evidență a populației țintă. Într-o țară în care nici acum nu știm câți alegători sunt și câți cetățeni mai au rezidența în România, nu poate nimeni să mă convingă că știm câți copii trebuie vaccinați cu un anumit vaccin sau care este procentul real a celor vaccinați. De altfel, epidemia de rujeolă a evidențiat acest lucru. Cei care  erau nevaccinați proveneau fie din anumite grupuri sociale defavorizate în care nici măcar părinții nu aveau toți cărți de identitate, fie dintre copii reîntorși în România din Italia sau Germania unde epidemia de rujeolă exista la acel moment. 
 
Și lucrurile pot continua cu alte aspecte care ar trebui remediate înainte de a discuta despre vaccinarea obligatorie. 
 
Ceea ce mă întristează este limbajul și lipsa de argumente a celor care se declară luptători pentru binele societății și în consecință consideră că o lege care să oblige la vaccinare va rezolva problema. Am urmărit luările de poziție ale Primului Ministru Mihai Tudose (care de când a renunțat la titlul de doctor în siguranță națională, a devenit expert în vaccinologie) și ale altor politicieni  (Eugen Tomac, Ludovic Orban, etc.), ale unor așa-ziși specialiști în vaccinologie, începând cu tot felul de președinți a unor organizații fantomă (de sceptici și seculariști) și terminând cu ziariști și comentatori care le știu pe toate. Concluzia este că le lipsește cultura dialogului și răspund unor critici prin insultă. Dar cel mai mult m-au întristat comentariile devenite virale ale unui așa-zis medic sau ale unei asistente medicale,  care, încălcând regulile deontologice,  aduc drept argumente științifice expresii de genul ”idioților”, ”să crăpați”, ”să vă fac autopsia” etc. La toți aceștia am verificat care le este expertiza în domeniu (ISI Thompson, Google Academic etc). Zero. De aceea m-a impresionat modul rațional în care un medic, un adevarat medic, Valeria Herdea, activist pro-vaccin abordează acest subiect. Chiar dacă nu sunt 100% de acord cu ea. Merită să fie apreciată și citită: http://evz.ro/valeria-herdea-vaccinarea-problema.html