ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


20% dintre copii suferă de o afecțiune psihică, 3,5% au fost diagnosticați cu depresie clinică, și 13% cu tulburări de anxietate (anxietate generalizată, anxietate socială, fobii, anxietate de separare, atacuri de panică), arată un studiu calitativ realizat de către Organizația „Salvați Copiii” în 2010. Astfel, la nivelul României, există 880.709 de copii cu probleme și tulburări de sănătate mintală, dintre care 154.124 de copii cu depresie, și 572.461 copii cu tulburări de anxietate.

Tristețea adâncă de care ajung să sufere copiii poate avea diverse cauze. Uneori, ea este rezultatul presiunii ce vine din partea acelor părinți ce văd în școală doar o competiție. Iar în copilul lor, doar un concurent.      
„Nu școala este întru totul de vină când ne raportăm la procesul de învățare al copilului, ci și părinții”, spune psihologul Nicoleta Vascan. „Fiecare dintre noi, adulții, avem amintirea unor profesori sau a unor învățători pe care i-am preferat. Fiecare dintre noi avem amintirea mustrării din partea părinților, atunci când am luat o notă foarte mică la școală.” 

Pentru unii părinți, din păcate, o notă mică a copilului echivalează cu sfârșitul lumii. Cu descalificarea lui din competiția care este școala. Pentru acești părinți, doar podiumul este important. Cu orice preț? Psihologul Nicoleta Vascan ne povestește despre un caz real, întâmplat recent.

„La cabinet s-a prezentat o mamă cu băiatul său în vârstă de 14 ani. Olimpic la matematică. Olimpicii beneficiază de un program aparte, în sensul că pot merge la anumite ore la școală,  dar în rest sunt ajutați de către părinți, profesori, să rămână acasă ca să exerseze la materia de studiu pe care au ales-o pentru a performa. Băiatul acesta, dragii mei, ajunsese să fie stăpânit de o tristețe teribilă. Se aflau în fața mea la cabinet băiatul, pe fotoliu, și în spatele lui, dar cu fața către mine, părinții acestui băiat. În timp ce îmi povestea diverse întâmplări din viața lui, copilului îi dădeau lacrimile. M-a durut să văd atâta tristețe în sufletul unui copil, performer la matematică. După ce au plecat de la cabinet, am avut o discuție telefonică cu mama copilului prin care îi comunicam necesitatea revenirii la cabinet, pentru a permite ventilarea emoțională a copilului. I-am adus la cunoștință mamei, în treacăt, cum că m-a durut, m-a deranjat să văd acele stări de tristețe la copilul ei și am spus: «Copilul dvs. plângea când povestea despre întâmplările din viața lui». Mama, dintr-o dată, s-a scandalizat. Și aproape că mă certa: «Cum doamna psiholog, copilul meu a plâns?» «Da, doamnă, copilul dvs. a plâns!» «Nu e adevărat! Copilul meu nu a plâns. Copilul meu e fericit. Copilul meu vrea să facă matematică.» «Doamnă, erați de față, întrebați-vă soțul, copilul dvs. a plâns!». 

Nu am ajuns la nicio rezolvare cu acea mamă. De ce? Pentru că al său copil era sursa supremă de fericire. Știți cum se cheamă aceasta în termeni de specialitate? Scenariul narcisist al parentalității. Mama nu avea serviciu. Mama nu avea o pregătire profesională. Voia să se realizeze pe sine însăși prin intermediul copilului său. Iertați-mă! Am tot respectul și dragostea față de mame. Dar o astfel de mamă nu face altceva decât să fie călăul propriului său copil. Copilul acela a ales să fie performer la matematică pentru că-i plăcea. Însă mama îl incuraja să fie mai mult decât el însuși voia să fie. Mama îl încuraja să-și depășească limitele normalității sale. Din păcate, vă spun sincer dragii mei, cred că acel copil, adult devenind, foarte bine nu va ajunge din punct de vedere  psiho-emoțional. Copilul ajunsese să se simtă un însingurat, ajunsese să se simtă un paria al societății. Vedea cum copiii pe stradă se joacă, cum copiii de vârsta lui merg împreună și fac diverse activități, la fotbal, la film. El, nu! El nici măcar nu avea pe cine să sune. De-a dreptul și dieta îi fusese controlată de mama lui. Nu mai avea voie carne, nu mai avea voie zahar. Evident, sunt de acord cu aceasta, eu  însumi nu mai mănânc carne și zahăr, dar totuși… Dacă al tău copil simte nevoia de puțină ciocolată, de ce nu-i respecți nevoia fiziologică de a-i oferi trupului său ceea ce ciocolata, ca și nutrienți, îi oferă? 

Nu vreau să vă plictisesc, dragii mei. Revin la ceea ce povesteam la început. Bine că am ajuns la început de an școlar. Doamne ajută să încheiem acest an școlar bine. Doamne ajută ca acest an școlar să ne formeze copilul și nu să-l distrugă!

Atenționare: dragi părinți, dragi profesori, competivitatea pe care i-o sugerați copilului dumneavoastră este un rău, față de care copilul dumneavoastră nu se poate apăra. Căutați pe cât posibil să înlocuiți spiritul competitivității în educarea copilului dvs. cu comuniunea, cu dialogul, și atunci, credeți-mă pe cuvânt, veți câștiga un om cu adevărat frumos dezvoltat în planul personalității, nu un om competitiv, dar schilodit în planul personalității.”  
 
Nicoleta Vascan:
 
Începe școala! Iată un prilej de bucurie, atât pentru părinți cât și pentru copii. Și cu asta am spus totul. Sau n-am spus totul dacă ne raportăm la fețele copiilor pe care ne e la îndemână să le observăm la festivitatea de începere a școlii. Unii sunt somnoroși, alții sunt triști, și prea puțini sunt bucuroși. Și vă povestesc toate acestea pentru că s-a întâmplat să fiu prezentă la o astfel de manifestare, undeva la o școală primară, în București. 

Dragii mei, profit de acest prilej pentru a vă aduce la cunoștință faptul cum că nu școala este întru totul de vină când ne raportăm la procesul de învățare a copilului, ci și părinții. Dar nici vina în sine nu vreau să fie subiectul discuției de astăzi, ci mai degrabă responsabilizarea părintelui, a educatorului, a învățătorului, a dirigintelui în ceea ce privește procesul de educare și educație a copilului. Fiecare dintre noi, adulții, avem amintirea unor profesori sau a unor învățători pe care i-am preferat. Fiecare dintre noi avem amintirea mustrării din partea părinților atunci când am luat o notă foarte mică la școală. Să vă povestesc o întâmplare recentă.

La cabinet s-a prezentat o mamă cu băiatul său în vârstă de 14 ani. Olimpic la matematică. Olimpicii beneficiază de un program aparte, în sensul că pot merge la anumite ore la scoală,  dar în rest sunt ajutați de către părinți, profesori, și rămân acasă ca să exerseze la materia de studiu pe care au ales-o pentru a performa. Băiatul acesta, dragii mei, ajunsese să fie stăpânit de o tristețe teribilă. Se aflau în fața mea la cabinet băiatul, pe fotoliu, și în spatele lui, dar cu fața către mine, părinții acestui băiat. În timp ce îmi povestea diverse întâmplări din viața lui, copilului îi dădeau lacrimile. M-a durut să văd atâta tristețe în sufletul unui copil, performer la matematică.  După ce au plecat de la cabinet, am avut o discuție telefonică cu mama copilului prin care îi comunicăm necesitatea revenirii la cabinet pentru a permite ventilarea emoțională a copilului. I-am adus la cunoștință mamei, în treacăt, cum că m-a durut, m-a deranjat să văd acele stări de tristețeși am spus:„Copilul dvs. plângea când povestea despre întâmplările din viața lui”. Mama, dintr-o dată, s-a scandalizat. Și aproape că mă certa: „Cum doamna psiholog, copilul meu a plâns”? „Da, doamnă, copilul dvs. a plâns!”„Nu e adevărat. Copilul meu nu a plâns. Copilul meu e fericit. Copilul meu vrea să facă matematica”. „Doamnă, erați de față, întrebați-văsoțul, copilul dvs. a plâns!”. 

Nu am ajuns la nicio rezolvare cu acea mamă. De ce? Pentru că al său copil era sursa supremă de fericire. Știți cum se cheamă aceasta în termeni de specialitate? Scenariul narcisist al parentalității. Mama nu avea serviciu. Mama nu avea o pregătire profesională. Voia să se realizeze pe sine însăși prin intermediul copilului său. Iertați-mă! Am tot respectul și dragostea față de mame. Dar o astfel de mamă nu face altceva decât să fie călăul propriului său copil. Copilul acela a ales să fie performer la matematică pentru ca-i plăcea. Însă mama îl incuraja să fie mai mult decât el însuși voia să fie. Mama îl încuraja să depășească limitele normalității sale.Din păcate, vă spun sincer dragii mei, cred că acel copil, adult devenind, foarte bine nu va ajunge dpdv psihoemoțional. Copilul ajunsese săse simtă un însingurat, un paria al societății. Vedea cum copiii pe strada se joacă, cum copiii de vârsta lui merg împreună și fac diverse activități, la fotbal, la film. El nu! El nu avea nici măcar pe cine să sune. De-a dreptul și dieta îi fusese controlată de mama lui. Nu mai avea voie carne, nu mai avea voie zahar. Evident, sunt de acord cu aceasta, eu  însumi nu mai mănânc carne și zahăr, dar totuși… Dacă al tău copil simte nevoia de puțină ciocolată, de ce nu-i respecți nevoia fiziologică de a-i oferi trupului său ceea ce ciocolata, ca nutrienți,îi oferă. 

Nu vreau să vă plictisesc, dragii mei. Revin la ceea ce povesteam la început. Bine că am ajuns la început de an școlar. Doamne ajută să încheiem acest an școlar bine. Doamne ajuta ca acest an școlar să ne formeze copilul și nu să-l distrugă.

Atenționare: dragi părinți, dragi profesori, competivitatea pe care i-o sugerați copilului dvs.și copiilor dvs. este un rău față de care copilul dvs. nu se poate apăra. Căutați pe cât posibil să înlocuiți spiritul competitivității în educarea copilului dvs. cu comuniunea, cu dialogul și atunci, credeți-mă pe cuvânt, veți câștiga un om cu adevărat frumos dezvoltat în planul personalității, nu un om competitiv dar schilodit în planul personalității. 

SERIAL: Părinții întreabă, psihologul răspunde! Nicoleta Vascan despre traumele copiilor părăsiți de părinții plecați la muncă în străinătate: „Faceți tot posibilul pentru a reveni în inima copilului dumneavoastră!”