Andrei Ciurunga, cahuleanul care a iubit România ca pe Maica Domnului, striga din închisoare, cu fruntea-n slavă: „Nu-s vinovat față de țara mea”. Dar noi, noi cum suntem? Am făcut tot ce puteam să facem pentru ea, pentru țara noastră, pentru copiii ei, duși acum, rând pe rând, la hecatombele holoinjectării? „Noi nu tăcem!”, scrâșnea Ciurunga. Și noi, noi de ce tăcem?

Noi nu tăcem!

Cu dinții strânși de aspra suferință
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâșnind de neputință
și iar ne prăvălim – dar nu tăcem.

Pe-a țării noastre darnică moșie
târâm de-un car de ani același jug.
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcnește osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învățat să-l bem
dar gura știe bine-o rugăciune
și-o geme printre dinți – căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul țării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
și strigă morții ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul neființei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruțători cu dinții
și-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credință,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
și iar ne scuturăm de neputință
cu pumnii strânși în trup – dar nu tăcem.

Când alții recomandau tăcerea, Ciurunga, năvalnic, se îndârjește: „Noi nu tăcem!”

Născut în Cahul (Basarabia) într-o familie de coloniști germani, poetul Robert Eisenbraun (10 noiembrie 1920 - 6 august 2004) își așează încă de la debut cariera literară sub semnul luptei naționale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor și de război (1944). După ce Basarabia va fi din nou răpită, familia Eisenbraun se refugiază în țară, stabilindu-se la Brăila.

Aici tânărul Robert va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene sub numele Robert Cahuleanu. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică sub diferite pseudonime românizate: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru, și altele, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conștiința literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 sub acuzația de „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus și nu a putut fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chișinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor și de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galați, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuși îl numește. Aici poetul creează în continuare. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptușeala unui pieptar de care nu se despărțea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiții de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris și difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în țară, clandestin, cât și în afara granițelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenție o execută la Gherla și în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de grațiere a tuturor deținuților politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor și va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopții (1976), Micul meu atlas (1976), Echivalențe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârșit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată țara-i școala mea (1989).

După 1989 văd lumina tiparului și versurile de detenție, precum și alte volume: Memorii optimiste. Evocări și versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare, N-aveți un surâs în plus?, Poeme cu umbre de gratii, Versuri pentru Ina.

Opera sa este uriașă mai ales prin calitatea incontestabilă a artei poetice, a substanței contemplate, dar și prin intensitatea și varietatea temelor.

Dezinteresul față de personalitatea lui Andrei Ciurunga este o adevărată crimă împotriva culturii române, precum și împotriva altor mari poeți ai spațiului carceral din România secolului al XX-lea.

Versul lui Ciurunga e mereu încărcat, de o complexitate aproape dură. Când alții recomandau tăcerea, Ciurunga, năvalnic, se îndârjește: „Noi nu tăcem!”

Material de Dr. Crina Palas și Mănăstirea Petru Vodă

MĂRTURISITORII

Citiți și Poetul pe schimbul caruia a inviat Hristos

Nu-s vinovat față de țara mea

Solii Tăi

Zbor de pasăre curată
suie limpede spre cer
din adânc de piatra lată
de sub reci rugini de fier.

Sau coboară din tărie
de la Maica lui Hristos,
tainic aducând solie
rastigniților de jos.

Mare fie-Ți, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfânt temei,
rândunele la Jilava
și la Gherla porumbei…

Andrei Ciurunga – Vorbitor

Ar fi timpul să stăm lângă foc, să iubim
câte-o fată de grâu, cu privirea albastră,
s[ scriem poeme sau carți să citim
la lumina ce scade treptat în fereastră.

Pe masă, paharul cu ceai sau țigara
să-și urce spirala căldurii am vrea.
târzie pe dealuri să fumege seara,
luceafarul palid să licare abia.

Dar întinsele noastre câmpii dobrogene
ne ard peste față cu plesnet de bici
pe când visul mustește amar printre gene:
Cumplitul Danubiu va trece pe-aici.

Va trece cândva, peste ani, peste vreme,
cu apele tulburi de crâncen tumult,
iar undele sure vor sparge blesteme
din guri astupate cu pumnul demult.

Străvechi amintiri vor ieși din morminte
și-o clipă vor arde pe-o creastă de val.
Acolo, sub mâl, vor ramâne-oseminte –
toți morții de-acum, risipiți pe Canal.

Și umbre de mame, venindu-le-aproape,
pe malul înalt, se vor frânge de dor.
Vor izbi milițienii cu cizma-n pleoape:
Banditule, scoală că ai vorbitor!

Și-adâncă va crește tacerea din ape –
Din ape – sau poate din sângele lor.

CANALUL

Aici am ars și-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinții din țărână,
și aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi și dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am așternut pe gene
și le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinși sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunare și Mare.

Trudind, flămânzi de cântec și de pâine,
înjurături și pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ține minte și-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apa și pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărțile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.

mai multe poezii de Andrei Ciurunga pe cerculpoetilor.net

Citiți Un mare poet al închisorilor comuniste – Andrei Ciurunga. Dragostea de țară 

AUDIO INEDIT: Andrei Ciurunga cu Eminescu în celulă - Cartea lui și Răstignire. Foto: Dinu Lazăr