După două luni de campanie în Ucraina, lunetistul canadian poreclit „Wali” a revenit acasă, în Quebec, „dezamăgit teribil” de modul în care a fost tratat.

Decepționat de lipsa de armament, de pregătirea militară precară și de pierderile umane mari din rândurile armatei ucrainene, dar și de faptul că nu a avut ocazia să lupte efectiv, Wali s-a decis să se întoarcă acasă.

Ultima misiune în Donbas a celui pe care presa internațională drept „cel mai bun lunetist din lume” a pus capac răbdării sale.

Într-un interviu amplu pentru ziarul canadian La Presse, fostul combatant din Afganistan și Irak, a descris coșmarul pe care a fost nevoit să-l trăiască.

În Donbas, Wali a făcut parte dintr-o mică formațiune care avea ca misiune sprijinirea recruților cantonați în regiune.

Într-o dimineață, a povestit lunetistul, în timp ce el și camarazii săi ocupaseră poziții în niște tranșee expuse tirului tancurilor rusești, doi dintre recruți au ieșit din adăpost să fumeze câte o țigară.

„Le-am spus să nu se expună așa, dar nu m-au ascultat.”

A urmat o lovitură de obuz „de mare precizie” trasă dintr-un tanc rusesc.

„A fost o explozie puternică. Am văzut schijele proiectilului trecând ca niște lasere. Tot corpul meu s-a crispat. Nu am mai auzit nimic, m-a luat imediat o durere de cap. A fost foarte violent.”

Cei doi fumători nu au avut nici o șansă.

Wali, despre care se presupune că a mai trecut prin momente cumplite, relatează destul de șocat:

„Mirosea a moarte, este greu de descris; era un miros macabru de carne arsă, de sulf și de chimic. Era atât de inuman mirosul ăla...”

Soția sa a povestit că Wali a sunat-o în creierii nopții, la o oră după eveniment:

„Încerca să îmi explice că au murit doi oameni. Îmi spunea: «Cred că am făcut destul, ce zici? N-am făcut destul?» Ai fi zis că dorea să-i spun să se întoarcă. Era uimitor de calm.”

Până la urmă, familia a fost mai importantă decât războiul. Wali, care a ratat prima zi de naștere a băiețelului său pentru a asculta de apelul liderului ucrainean Volodimir Zelenski, povestește:

„Inima mea tânjește să se întoarcă pe front. Am în continuare acea flamă. Îmi plac teatrele de operațiuni. Dar mi-am forțat norocul. Nu am nici o rană. Mi-am zis: cât pot să risc?”

După două luni pe frontul din Ucraina, Wali spune că s-a întors „dezamăgit teribil”.

Numărul mercenarilor străini care au răspuns apelului lui Zelenski a fost atât de mare încât, pe 6 martie, a trebuit creată de urgență o Legiune Internațională.

Însă mercenarii s-au lovit de haosul și debandada care pare să domnească în tabăra ucraineană. Să ajungă pe front, să fie încorporați în unitățile existente și să primească misiuni de luptă se dovedesc niște provocări de Sisif.

„Zelenski a făcut apel la noi, însă, pe teren, ofițerii erau complet dezorientați. Nu știau ce să facă cu noi.”

Wali și alți mercenari canadieni au preferat să se angajeze pentru o vreme în așa-numita Brigadă Normandă, unitate de voluntari privați, cantonată de mai multe luni în Ucraina.

Însă disensiunile au apărut rapid în rândul trupelor și un mare număr de combatanți au dezertat din Brigada Normandă.

La Presse a discutat cu alți trei mercenari, care au dorit să-și păstreze anonimatul, și care au vorbit despre promisiuni de arme și echipamente de protecție care nu s-au concretizat niciodată.

Unii voluntari se aflau la doar 40 de kilometri de linia frontului cu rușii, fără nici un fel de echipament de protecție.

Unul din mercenari a declarat:

„Dacă ar fi avut loc o ofensivă rusească, toți am fi fost în pericol.  A fost o atitudine iresponsabilă din partea Brigadei.”

Comandantul Brigadei, un alt canadian din Quebec, al cărui nume de războinic este Hrulf, a confirmat pentru ziarul canadian că s-a confruntat cu cel puțin 60 de dezertări din rândurile sale.

Mai mulți dintre ei au fost dezamăgiți că nu au semnat un contract care să le confere un statut de protecție, potrivit Convenției de la Geneva privind prizonierii.

Hrulf povestește și că unii dintre dezertori au dorit să îl „pungășească” luându-i armament în valoare de 500.000 de dolari primit de la americani.

Comandantul Brigăzii Normande încearcă să explice:

„Sunt niște tipi foarte grăbiți să meargă pe front fără a fi făcut obiectul unei minime anchete de securitate. Ucrainenii ne-au testat, și de-abia de-acum încolo vom avea mai multe misiuni. Încrederea trebuie construită, e perfect normal.”

În schimb, Wali a declarat:

„Mulți combatanți voluntari se așteaptă să poată acționa, însă războiul, dimpotrivă, este o dezamăgire teribilă.”

Un alt mercenar din Quebec, poreclit Shadow, de asemenea trăgător de elită, a ajuns după multe tergiversări la o unitate ucraineană care lupta în regiunea Kiev.

Însă, găsirea unei arme cu care să lupte s-a dovedit o misiune kafkiană, povestește Shadow:

„Trebuia să știi pe cineva, care știe pe altcineva, care îți spunea că, într-un anumit salon de coafură, ți se va da un AK-47. Trebuia să-ți procuri singur echipamentul militar, aducând piese de armă și muniție din stânga și din dreapta.”

Wali confirmă această debandadă:

„Și mesele, în multe cazuri, ne erau oferite de civili. La fel și benzina ca să ne deplasăm pe roți. Trebuia mereu să te organizezi singur, să cunoști pe cineva care cunoaște pe altcineva...”

În două luni de zile, Wali a tras doar două gloanțe: în niște ferestre, „pentru a produce frică”.

Lunetistul i-a avertizat și pe alți amatori:

„Mulți vin în Ucraina cu pieptul umflat, dar pleacă înapoi cu coada între picioare.”

Și totuși rămâne întrebarea: ce se întâmplă cu armamentul și echipamentele de sute de milioane de dolari pe care SUA și NATO le trimit în Ucraina?