Scriitoare
⚊ popaloreta.wordpress.com
În dimineața zilei de 18 ianuarie 2016 aflam că minunata Silvia Kerim nu mai este. Vestea venea cu brutalitatea tăcută a disparițiilor definitive, acelea care nu cer explicații, dar lasă în urmă un gol imens.
Revin constant la filmele care au avut curajul să fie lente, incomode și exigente cu privitorul. Nu este un refuz al prezentului, ci o alegere. O alegere pentru un cinema care consideră spectatorul un partener de gândire, nu un consumator de emoții.
Există spectacole care nu se așază cuminți în trecut, ci se mută înăuntrul nostru și cresc acolo, în ritmul lor. „Visul unei nopți de iarnă”, spectacol de Teatru TV cu Florin Piersic și Rodica Mandache, este pentru mine un asemenea reper.
Brigitte Bardot a murit la 91 de ani. Odată cu ea, se închide nu doar un capitol al cinematografiei franceze, ci o epocă întreagă a feminității neîmblânzite, a libertății trăite fără explicații și fără scuze.
Simt că niciodată n-a fost mai greu ca acum; dar greu a fost mereu. Amândouă sunt adevărate în același timp. Pentru fiecare generație, „acum”-ul ei a fost cel mai greu, pentru că greul se trăiește numai în prezent.
Dispariția Claudiei Cardinale, la 23 septembrie 2025, nu este doar sfârșitul vieții unei mari actrițe. Este, mai profund, sfârșitul unei epoci.
Astăzi, 7 iulie, maestrul Liviu Ciulei ar fi împlinit 102 ani. Am avut, la un moment dat, rara șansă și privilegiul de a-l întâlni. A fost o întâlnire care a rămas cu mine, pentru totdeauna.
În cadrul Galei Premiilor Gopo, cei mai tineri au aflat de existența unuia dintre cei mai buni regizori din istoria cinematografului românesc, Mircea Veroiu.
Primul gând, atunci când am aflat că Julieta Szönyi nu mai este, a fost acela că s-a alăturat echipajului Speranței.
O legendă, doar așa o pot descrie pe extraordinara actriță Maggie Smith, care a plecat astăzi într-o stea, după ce a trecut prin toate experiențele pe care atât scena, cât și cinematograful și televiziunea i le-au oferit în decursul carierei sale.
Privind fotografiile cu Alain Delon am început să simt un dor cumplit. Dor de viața simplă, de bucuria de a merge la cinematograf.
Am descoperit aceste rânduri care-i aparțin doamnei Silvia Popovici (ce actriță, ce miracol de femeie, ce șansă s-o vezi pe scenă!) despre Amza Pellea și le împărtășesc aici.
Am așteptat și am așteptat ca să-l pot vedea. Am luat pe rând aproape toate filmele despre Napoleon, pentru că, în sinea mea, credeam că nu pot lua pulsul unui film nou dacă nu văd, pentru comparație, ce a fost înainte
„De ce spui Tamara Buciuceanu Botez și doar Draga Olteanu. Eu mă mândresc cu numele soțului meu”, țin minte insistența cu care mă ruga să-i spun tot numele, Draga Olteanu Matei.
Un film care e gata de cinci ani, iar lansarea lui a fost amânată vreo trei - „Sound of Freedom”. O poveste adevărată. O regie fără cusur, o interpretare dincolo de orice cuvinte fabuloase sau magice ar exista în dicționar.
„Teatrul te răsplătește generos. Eu m-am oprit definitiv la teatru și nu aș schimba acest lucru. În această meserie cred în buna-credință a actorului, în cinste, în neminciună.”
Nu și-a imaginat că va ajunge actor, dar de la cea dintâi apariție pe scenă s-a instalat solid, definitiv și irevocabil în conștiința spectatorilor.
Ochi mari, negri, calzi, veșnic melancolici. Sobru, intelectual, de o noblețe aparte, transpunea impecabil cinismul și ironia fină a personajelor lui.
Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum există mame fără seamăn care șterg lacrimile pruncului lor nenăscut.
Nu există cuvinte. Ce să scrii despre plecarea unui om pe care l-ai admirat, l-ai prețuit, l-ai respectat și l-ai iubit? De când mă știu am iubit-o pe doamna Sanda Manu.
Acum o săptămână și ceva am deschis ușa dinspre Grădina MNLR pentru a aerisi Sala Perpessicius și, în timp ce lucram, am auzit un zgomot puternic.
