Lucian Ciuchiță este romancier, jurnalist si scenarist român. Este absolvent al Facultății de Cibernetică, ASE București (1993), doctor în Cibernetică și Statistică (1999), tot la ASE Bucuresti. A lucrat in Televiziunea Română, în perioada 1990–2002, ca reporter special, redactor și realizator de emisiuni. Este membru al Uniunii Cineaștilor din România, din 1991. A realizat peste 1000 de reportaje si sute de emisiuni, precum și rubrici in cadrul altor emisiuni de cultură și artă. A publicat până în prezent 15 romane în România, un roman și două volume de povestiri în Franța, în limba franceza la o editura pariziana. A fost realizator al emisiunii de cultura „Citadela Scriitorilor”, pe ArtPres.
⚊ www.facebook.com/lucien.lancelot.5
Sunt în căutarea omului pierdut — nu a celui statistic, contabilizat în recensăminte, ci a aceluia viu, capabil de miracol, de rușine și de vis. Îl caut prin cărți, prin privirile celor care încă nu s-au robotizat complet. Îl caut în mine, în fragmentele de umanitate care au mai rămas între colțurile prăfuite ale memoriei.
Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”.
Nu vreau să-l judec prin prisma tatălui său — ar fi nedemn. Vreau însă să-l privesc în lumina propriei sale opere, să văd ce lasă în urmă un om care a avut toate ușile deschise. Iar bilanțul, sincer spus, e modest. Câteva volume, fără prea multă autenticitate, fără freamătul creației...
Pentru a ucide o idee nu e nevoie de un dușman malefic: uneori e suficient să o lași să moară de plictiseală, să o sufoci cu legi, clișee și promisiuni banale. Aceasta este arma modernă a totalitarismului mascat: legi absurde, justificări pompoase și o retorică care îmbracă trădarea în haine de respectabilitate.
În fiecare toamnă, de parcă ar fi o liturghie absurdă a imposturii, ni se servește aceeași farsă obositoare: Mircea Cărtărescu este pe lista scurtă pentru Premiul Nobel!
Frica e prima lecție a oricărui sistem și ultima treaptă a demnității înfrânte.
Retragerea lui Victor Rebengiuc a fost întâmpinată de un cor unanim de elogii, de lacrimi profesionale și de acele reverențe false cu care societatea românească își îngroapă idolii. Nimeni nu-i contestă talentul.
Există, în fauna socială, o specie aparte, greu de eradicat și imposibil de convins: prostul de cursă lungă. Este rezistent, tenace, dar nu la gândire, ci la prostie.
În viață m-am ferit, cu aceeași grijă cu care îți aperi buzunarul de un hoț în tramvai, de două specii umane: nebunii și proștii cu carte.
Observ, cu uimire amestecată de dezgust, că oamenii uită repede – poate prea repede –, ca și cum memoria colectivă ar fi doar un pergament șters de ploi murdare.
Într-o seară, soarta mi-a trimis o revelație pe patru roți: un Bolt. Aplicația mi-a scris candid, ca o soră mai mică și naivă: „În 2 minute vine Mohamed”. Am zis: „Ei, hai, glumește aplicația Bolt. O fi vreo poreclă de cartier, un pseudonim, poate vreun nea Mitică ascuns sub vreun turban digital”. Dar nu. Realitatea m-a lovit frontal
Am simțit nevoia să inventez un cuvânt care să exprime exact fenomenul: „țoiește”. Pe 17 august, Oana Țoiu, ministrul nostru de Externe, a urcat pe scena TVR Info, în emisiunea Culoarele Puterii, și a oferit publicului un adevărat spectacol de «țoieșire» a limbii române.
Într-o perioadă în care se invocă frecvent nevoia de reformă, responsabilitate publică și transparență în administrație, ideea numirii lui András István Demeter într-o funcție de prim rang în stat – aceea de ministru al Culturii – ridică...
Domnule Președinte, permiteți-mi, înainte de toate, să-mi definesc poziția nu în termenii unei afinități politice — căci nu vă numărați printre opțiunile mele electorale — ci în virtutea unei vechi și persistente datorii de conștiință față de această țară.
Cine își mai aduce aminte, stimabililor, de acel obiect sacru al crâșmei – țoiul, din care se trăgea cu nesaț, pe vremuri, rachiu de prune cu iz de politică internațională?
Așezați-vă comod, dragi contribuabili, trageți aer adânc în piept și pregătiți-vă să plângeți — nu de emoție, ci de râs amar. Pentru că, iată, în timp ce voi căutați promoții la cartofi și vă întrebați dacă mai merită să fierbeți ciorba....
Ce-ar mai fi de făcut? Să strigi? Pe cine să mai trezești, când țara doarme cu buzele înfipte în televizor și sufletul anesteziat cu promisiuni ieftine? Să pleci? Dar unde să te duci, când amărăciunea exilului e mai grea decât lanțurile...
Întotdeauna, înainte ca sângele să împroaște glia, vine o lungă secetă a spiritului. Și mai întâi, ca o operațiune meticulos orchestrată, se desface în bucăți demnitatea oamenilor printr-o sărăcire lentă, calculată până în cele mai mărunte detalii — nu doar materială, ci și morală.
O sală sobră de conferințe, cu pereți acoperiți de rafturi pline de cărți. Masa este rotundă, grea, de lemn vechi. Deasupra, o lumină albă, rece. În atmosferă plutește o încordare mută, ca o furtună în amânare.
Europa, odinioară leagănul civilizației, s-a transformat într-o hienă parfumată, cu dresură americană, care roade cu nesaț oasele propriilor cetățeni.
Nu vă mai plângeți de direcția în care merge societatea. Voi ați tras de volan. Voi ați accelerat. Voi ați aruncat harta pe geam și ați râs de cel care vă striga din margine: „Acolo e prăpastia!”. Nu, nu este sfârșitul. Este doar începutul sfârșitului. Și deșertul realității nu iartă pe nimeni. Nici pe cei care l-au creat. Nici pe cei care l-au ignorat.
Priviți cu luare-aminte acești indivizi, în al căror chip se prefigurează o metamorfoză tulburătoare, semn al unei esențe străine de uman. Sub masca bine lustruită a civilizației, sub zâmbetele lor studiate și manierele mimetice...
Un singur om, dar cu vocea limpede și curajul rar al celor care nu acceptă să trăiască în genunchi. Este avocatul Gheorghe Piperea, europarlamentar AUR, care, în această seară de 7 iulie, la ora 19:00 (ora României), se va ridica în plenul Parlamentului European pentru a susține o moțiune de cenzură împotriva președintei Comisiei Europene.
Există scriitori care, simțind că fântâna inspirației s-a secat, nu se retrag cu demnitate, ci prefac neputința în teorie, eșecul în poezie, golul în ”filosofie”. Ne aflăm în fața unei astfel de demonstrații – un text confesiv, alunecos, în care...
În deceniul de aur al ”omului nou” – 1970-1979 –, patria noastră socialistă a cunoscut o efervescență unică: nu în știință, nu în cultură, nu în demnitate națională, ci în mizerabila industrie a turnătoriei.
Ssst! Se oficiază o slujbă de taină în altarul privilegiilor. Nu scoateți un sunet, că profanați sacrosancta ordine a statului român: pensia specială — această ”icoană făcătoare de minuni” din cancelariile puterii!
Aceasta pare a fi deviza ascunsă, dar eficient aplicată, a guvernanților noștri. Într-o țară obosită de promisiuni și sleită de sens, cultura este tot mai des tratată ca un moft, o podoabă inutilă într-un decor politic populat de lozinci.
Se profită cu abilitate de masele de analfabeți funcțional, de venetici care nu s-au adaptat la limba țării-adăpost, de limitele intelectuale ale unor metiși ridicați cu greu din pubelele mahalalelor.
Acest episod se numără printre puținele pe care istoria milenară a Romei pare să le fi îngropat cu bună știință. Ca și cum o conspirație a trecutului și prezentului ar fi încheiat un pact de uitare, faptele nu se regăsesc în tratatele oficiale.
Se spune că orice națiune care se respectă are un Parlament, o Academie și un Circ Național. La noi aceste instituții au fuzionat demult, într-un experiment unic în lume, dar abia de curând s-a desăvârșit capodopera.
Când Matematica de Olimpiadă, suavă și abstractă, coboară printre oameni și se izbește cu toată noblețea ei de nenorocita Aritmetică a vieții reale, apar dureri. Mari. Universale. De cap și de buzunar. Constanta? Nu ține de fizica lui Planck, nici de eleganța matematică a lui Euler. E Sărăcia, domnule. Sărăcia cu „S” mare, căci face parte din
Nu este vorba despre un film de acțiune. Nici despre o distopie cu roboți și invazii extraterestre. Este vorba despre o invazie care s-ar putea întâmpla – sau poate că a început deja, pe nevăzute. O invazie fără tancuri și parașutiști, dar cu urmări devastatoare.
Scriitorul Lucian Ciuchiță, colaborator benevol ca editorialist invitat al ActiveNews, ne face o surpriză binevenită publicănd azi următorul Apel pentru care îi mulțumim și îi suntem recunoscători:
A trecut o lună de când Micușor – un personaj de basm reciclabil, extras din broșurile isterice ale tehnocrației neomarxiste – a fost înscăunat, solemn și gol de conținut, spre beatitudinea lăudătorilor de serviciu și extazul gloatei de visători care confundă muțenia cu profunzimea și absența cu genialitatea.
Cerul a devenit un câmp de război. Rachetele îl spintecau din toate zările, zumzăind sinistru, precum roiuri de insecte dintr-o altă lume, mânate de ură și de instinctul sfârșitului.
A căzut „Vin rușii!”, căci flacăra groazei cu iz de samovar s-a stins precum o lumânare uitată într-un beci igrasios. Gata. S-a evaporat teama de Ivan cu șuba de general și bocanci de tanchist.
Mucușor s-a urcat din nou pe scenă. A bătut în microfon, a tușit cu talent, și-a suflat nasul în batista democrației și, cu aplomb, a început să vorbească. Cum face de obicei: prost sfătuit, rău intenționat și fără logică.
Ce avem noi aici? Încă un "președinte jucător", în stilul consacrat, frezat cu grijă și ambalat ca un detergent de lux? Se vede din cosmos, cu sau fără telescopul lui Elon Musk, că au rămas la butoane aceiași securiști fosilizați, reciclând cu entuziasm aceeași manipulare de pe vremea când Traian Petrov mai trăgea câte un dans electoral
Bucureștiul a pierdut. Nu o bătălie, ci un război în toată regula. Nu cu o putere străină, nu cu vreo mare forță a răului, ci cu o armată nevăzută, prolifică, scârboasă: gândacii de bucătărie. Da, acele vietăți lucioase, foșnitoare, care par scoase dintr-un laborator al apocalipsei urbane.
Națiune înfometată de minciuni, breaking news și cancanuri fierte în ciorba groasă a ignoranței, iată ce a grăit Președintele. Din vârful Tronului Rece, cu chipul său de etern student absent la cursul de realitate, Excelența Sa ne servește, din nou, metafora preferată: pizza. Nu orice pizza, ci una bugetară, națională, gigantică, glazurată cu datorii
