Lucian Ciuchiță este romancier, jurnalist si scenarist român. Este absolvent al Facultății de Cibernetică, ASE București (1993), doctor în Cibernetică și Statistică (1999), tot la ASE Bucuresti. A lucrat in Televiziunea Română, în perioada 1990–2002, ca reporter special, redactor și realizator de emisiuni. Este membru al Uniunii Cineaștilor din România, din 1991. A realizat peste 1000 de reportaje si sute de emisiuni, precum și rubrici in cadrul altor emisiuni de cultură și artă. A publicat până în prezent 15 romane în România, un roman și două volume de povestiri în Franța, în limba franceza la o editura pariziana. A fost realizator al emisiunii de cultura „Citadela Scriitorilor”, pe ArtPres.
⚊ www.facebook.com/lucien.lancelot.5
Iată cum, în romanul meu premonitoriu Atracius, se adeverește această pană de curent, vestind începutul prăbușirii. Și vor urma, rând pe rând, celelalte evenimente pe care le-am anticipat, așa cum s-a întâmplat și în alte romane ale mele…
Dar să nu stricăm ziua. Pe 23 aprilie, să aprindem o lumânare în fața bibliotecii și să ne rugăm: fie ca măcar o carte adevărată să scape anul acesta din tiparnițele raționalizate. Și fie ca un cititor, undeva, să o găsească.
Să vorbim, deci, despre Mircea Cărtărescu, acest carusel amețitor de adjective, acest „scriitor” al cărui stil e ca o prăjitură stricată, frumos glazurată, dar plină de gol interior. Îți vine să-l citești cum ai mânca frișcă stricată cu lingurița.
Astăzi, în valul unanim al reacțiilor convenționale, veți auzi fraze reci, lustruite de protocol, despre „plecarea spre stele” a marelui scriitor peruan Mario Vargas Llosa.
Se repetă mereu aceeași minciună solemnă: „votul tău contează”. O lozincă lustruită, pusă pe afișe colorate, vânturată prin studiouri și rețele, ca o rugăciune falsă într-o biserică a iluziilor.
Și iată cum romanul meu, Zile de plumb, apărut în anul 2020, capătă, cu fiecare zi ce trece, o greutate tot mai apăsătoare.
Există o tăcere mai asurzitoare decât zgomotul lumii: aceea care urmează după un țipăt ignorat. Mihai Eminescu a țipat. În poezie, în articole, în gând, în viață. A țipat cu disperarea celui care vede prăbușirea unei națiuni.
Nu trebuie să știi prea multe, doar să mimezi preocuparea, să te înconjori de lingăi pricepuți și, mai presus de toate, să nu-ți pese.
Oamenii marginalizați vorbesc fără să fie auziți, spun lucrurilor pe nume și povestesc cum s-a ajuns aici, de ce lumea și-a pierdut speranța sau nu mai simte nevoia de schimbare.
S-a creat un precedent periculos în cazul lui Marius Tucă, unul care nu poate fi trecut cu vederea fără a atrage consecințe grave asupra libertății de exprimare.
Când un membru al CNA, precum Vasile Bănescu, obraznic și arogant – trăsături specifice celor lipsiți de inteligență autentică și de o cultură a responsabilității – își depășește atribuțiile și își asumă rolul de gardian al „adevărului oficial”, cine îl trage la răspundere?
De multe ori mă întreb, cu o nedumerire care mă macină, dar care nu pare să frământe conștiințele celor care ar trebui să răspundă: ce ați făcut pentru această țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, de primiți atâta recunoaștere și sinecuri?
Să dăm timpul înapoi cu 21 de ani, într-o perioadă în care optimismul european era la fel de autentic ca o diplomă de doctorat la un politician român.
O priveliște aproape burlescă s-a desfășurat sub ochii noștri, una demnă de o scenă modernă a absurdului. Pe străzile poleite ale Pieței Victoriei, un cor de voci exaltate a răsunat cu un patos demn de tragediile grecești:„UCRAINA! UCRAINA!”
Într-o lume în care adevărul este negociabil și realitatea este modelată după interese obscure, presa mainstream a devenit o adevărată armată de Pinochhioți.
Dacă mai rămânea vreun colț de lins după Iohannis, a apărut Bolojan. Ce ar mai fi de spus? Nu există nicio îndoială că, în cazul în care ar fi nevoie, acest Pleșu ar continua cu aceeași dăruire actul de supunere, indiferent dacă în fața sa ar apărea un Stalin sau un Hitler. Rădăcinile complicității sunt adânci, iar slujirea puterii, o constantă a existenței sale.
Puține sunt spitalele de psihiatrie pentru câți suferă de ceea ce, în limbaj colocvial, psihologia și psihiatria au numit „sindromul Napoleon”. Nu e doar o simplă expresie, ci un portret clinic al unei tulburări de personalitate manifestate printr-o agresivitate disproporționată, un belicism ieftin și o dorință maladivă de a compensa o statură mică cu o grandilocvență artificială.
Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări fără rușine și de umiliri colective, România se află din nou la răscruce.
Pentru edificiul tău fragil, clădit pe iluzii și compromisuri? Pentru utopia ta birocratică, unde idealurile fondatoare s-au pierdut în mlaștina unei politici meschine, ajunse pe mâinile unor figuri demagogice, viclene și lipsite de scrupule?
Într-o lume în care impostura se strecoară sub mantia prestigiului, familia Pornorescu—acest tandem al obscenității literare—își asumă, cu un entuziasm grotesc, rolul de „educatori” ai tinerei generații.
Se învolburează apele rețelelor de socializare, iar din spuma lor se ridică liste ale rușinii, ca niște hârtii mustind de adevăr incomod. În iureșul digital, se aud schelălăituri isterice, un cor al celor care, deși au profitat decenii întregi de privilegii, acum sar ca arși când sunt trecuți pe aceste liste.
Pe 4 septembrie anul trecut, întreaga presă aservită a izbucnit într-un cor triumfalist, anunțând cu cu surle și trâmbițe că Mircea Cărtărescu a devenit scriitor rezident la prestigioasa Universitate Columbia din New York.
Am intrat într-o librărie – una dintre plăcerile mele–, să lecturez câteva pagini din prealăudatul roman ”Theodoros”, al preaslăvitului Cărtărescu.
Academia Română nu este – și nu trebuie să devină – un club al vanităților intelectuale, un loc unde prestigiul se câștigă nu prin valoare, ci prin conformare la dogmele corectitudinii politice.
La Cotroceni, covorul roșu a fost întins, iar fanfara și-a pregătit instrumentele pentru a oferi ultimele acorduri unui deceniu de impostură. Cel poreclit „Dulapul”, „Ficusul” sau, în vanitatea sa nemăsurată, „Faraonul” a părăsit definitiv Palatul.
Istoria — această imensă pictură a timpului, întruchipare a memoriei colective și fundament al identității unui popor — este mai mult decât o simplă disciplină didactică. Este sufletul unei națiuni, liantul care unește generațiile
Recent, am publicat un articol care semnala o decizie ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești: numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate, ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra
A sosit ceasul unei Mari Uniri, dar nu a tuturor scriitorilor. Doar cei care au păstrat neatinsă noblețea literaturii române, cei care nu s-au închinat scribilor sorosiști, acei agenți ai dezrădăcinării culturii noastre.
Aceasta este întrebarea care se impune tot mai apăsat într-un peisaj public asediat de zgomot și vitriol. Ca scriitor și jurnalist care nu și-a plecat niciodată condeiul sub presiunea compromisului, am ales inițial să rămân în expectativă.
Stegarul Dac este de 30 de ore pe acoperișul Universității! În greva foamei. El cere „Turul 2, înapoi!”. Lucian Ciuchiță: România poate fi salvată, dar numai dacă ne trezim și devenim, la rândul nostru, stegari ai libertății.
Trădarea este o rană care sângerează în istoria fiecărui popor. Un nume care a devenit simbol al trădării în istoria mondială este cel al lui Vidkun Quisling.
Tezaur după tezaur... așa se pierde identitatea unui popor, a unei națiuni. Rând pe rând, elementele ce definesc spiritul unui neam sunt risipite, distruse sau, mai subtil, exilate în uitare.
Muzeul de Artă din Craiova, cu eleganța rafinată a Sălii Oglinzilor, a fost ieri scena unui eveniment cu totul deosebit: Gala Premiilor de Excelență „10 pentru Oltenia”. Sub auspiciile Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, această celebrare a excelenței a reunit zece personalități de excepție
Însă, azi, câți dintre noi l-au auzit cu adevărat? Câți au înțeles tumultul din spatele metaforelor, chemarea sa de a ridica nația în lumina rațiunii? Geniul lui Eminescu s-a consumat pe altarul unui ideal imposibil, o flacără care a ars intens, dar pe care mulți au redus-o la frumusețea simplă a cuvintelor,
Câți jurnaliști curajoși, cu conștiință limpede și iubitori de adevăr mai sunt în România? O întrebare grea, la care răspunsul e amar: prea puțini, mult prea puțini... Meseria nobilă de odinioară a devenit o caricatură, un bâlci ieftin.
Istoria ne-a arătat destule exemple de tirani preocupați să-și mărească palatele, grădinile sau conturile, ignorând durerile celor pe care pretindeau că îi conduc.
Metoda lor unică, dar fără valoare, este să defăimeze marile spirite ale neamului, să le arunce în față etichete ca „legionari” sau „învechiți”, ca pe o mască ieftină pentru a le diminua relevanța.
În tumultul aparent inocent al unui mesaj de Revelion, am descoperit o capcană subtilă, dar de o gravitate uluitoare. „În curând, în contul dvs. au fost transferate 365 de zile. Trăiți-le frumos!”.
Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației reprezintă mai mult decât o eroare – este semnul unei capitulări totale în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate. Este acesta viitorul educației noastre? Dacă da, nu ne rămâne decât să privim cum școlile se transformă în clinici și cum elevii devin cobai ai unei ideologii sterile.
Perioada în care Institutul Cultural Român (ICR) a fost condus de Horia-Roman Patapievici și influențată de colaboratori precum Teodor Baconschi a fost marcată de controverse grave, acuzându-se deturnarea unei instituții esențiale într-un instrument al intereselor restrânse și risipirea resurselor publice.
