Lucian Ciuchiță: Ani care au trăit fără noi… Mai vreți regi germani?
Istoria ne-a arătat destule exemple de tirani preocupați să-și mărească palatele, grădinile sau conturile, ignorând durerile celor pe care pretindeau că îi conduc.
Lucian Ciuchiță este romancier, jurnalist si scenarist român. Este absolvent al Facultății de Cibernetică, ASE București (1993), doctor în Cibernetică și Statistică (1999), tot la ASE Bucuresti. A lucrat in Televiziunea Română, în perioada 1990–2002, ca reporter special, redactor și realizator de emisiuni. Este membru al Uniunii Cineaștilor din România, din 1991. A realizat peste 1000 de reportaje si sute de emisiuni, precum și rubrici in cadrul altor emisiuni de cultură și artă. A publicat până în prezent 15 romane în România, un roman și două volume de povestiri în Franța, în limba franceza la o editura pariziana. A fost realizator al emisiunii de cultura „Citadela Scriitorilor”, pe ArtPres.
⚊ www.facebook.com/lucien.lancelot.5
Istoria ne-a arătat destule exemple de tirani preocupați să-și mărească palatele, grădinile sau conturile, ignorând durerile celor pe care pretindeau că îi conduc.
Metoda lor unică, dar fără valoare, este să defăimeze marile spirite ale neamului, să le arunce în față etichete ca „legionari” sau „învechiți”, ca pe o mască ieftină pentru a le diminua relevanța.
În tumultul aparent inocent al unui mesaj de Revelion, am descoperit o capcană subtilă, dar de o gravitate uluitoare. „În curând, în contul dvs. au fost transferate 365 de zile. Trăiți-le frumos!”.
Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației reprezintă mai mult decât o eroare – este semnul unei capitulări totale în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate. Este acesta viitorul educației noastre? Dacă da, nu ne rămâne decât să privim cum școlile se transformă în clinici și cum elevii devin cobai ai unei ideologii sterile.
Perioada în care Institutul Cultural Român (ICR) a fost condus de Horia-Roman Patapievici și influențată de colaboratori precum Teodor Baconschi a fost marcată de controverse grave, acuzându-se deturnarea unei instituții esențiale într-un instrument al intereselor restrânse și risipirea resurselor publice.
Au trecut 35 de ani… Sau, mai bine spus, în urmă cu 35 de ani, a avut loc ceea ce istoria numește revoluție, dar care, pentru mulți dintre noi, a fost de fapt o lovitură de stat.
Suntem, din nou, la un moment de răscruce, unul care rezonează profund cu tensiunile descrise de marele filosof Mircea Vulcănescu – cel care, în numărul 2 din revista „Dreapta”, decembrie 1932, publica celebrul său articol „Cele două Românii”.
A sosit clipa ca acest Sistem – chiar și acum, când simte ghearele inevitabilului înfingându-se adânc în esența sa – să mă recunoască. Apropierea sfârșitului său nu-i va permite, însă, să ignore seria de articole publicate pe ActiveNews.
Această pretinsă elită, fără har și fără conștiință, și-a însușit funcția de arbitru suprem al valorii, dar verdictul ei e pătat de o judecată îngustă, de un simț artistic atrofiat, de o sete de putere și de o profundă nepăsare față de esența spiritului creator.
Undeva, un crainic, îmbrăcat în straie de clovn, prezent la o emisiune televizată, își face cuvenita reclamă, strigând din toate puterile...
Hollywood-ul ne-a învățat că extratereștrii sunt fie distrugători însetați de sânge, fie experimente sinistre ale imaginației umane. De la razele letale ale marțienilor din filmele clasice până la masacrele apocaliptice din blockbusterele moderne...
L-am întâlnit pe marele actor Mircea Diaconu pentru prima oară în 1990, când vântul schimbării sufla puternic peste România. Eram tânăr, cu elanul specific vârstei, și poate că acesta a fost atuul meu în ochii lui. Realizasem emisiunea Gaudeamus la TVR1, iar acest lucru părea să îi fi câștigat respectul.
Adesea, momentele ce par triumfuri naționale se dovedesc, la o privire mai atentă, niște premii otrăvite, dăruite pentru obediență.
Așa cum există trepte care conduc către cer sau către orice formă de demnitate pe pământ, tot astfel se conturează și scara valorică în literatură. Este o ascensiune firească, construită cu trudă, talent și autenticitate, iar această scară nu poate fi urcată prin artificii sau scurtături.
Așa cum iepurele nu poate suporta umilința unei înfrângeri, Sistemul refuză să permită o altă realitate decât cea a propriei sale victorii absolute.
De ce se ivește această poetă de fiecare dată când sistemul își cere tribul de voci, alături de celelalte flașnete docile? Simplu spus: întreaga ei viață a fost conturată de același sistem care a știut să o răsfețe, să o apere și să o așeze pe un piedestal convenabil.
În mod provocator, operele lui Cărtărescu abundă în imagini sexuale controversate și repetitive. De la scene homosexuale și lesbiene, care în contextul unui roman postmodern nu surprind neapărat, până la inserții cu conotații de incest sau explorări ale fluidității de gen
Diferențele și similitudinile dintre Revoluția din 1989 și cea din 2024, privite prin prisma istoriei și a spiritului uman, sunt ca două oglinzi care reflectă, deopotrivă, transformările profunde și permanențele tragice ale unei națiuni. Aceste evenimente, separate de trei decenii de iluzii și deziluzii, au fost marcate de un paradox al speranței și al manipulării,
Paradoxul lui Epimenide, conform căruia „toți cretanii sunt mincinoși”, rămâne un exercițiu fascinant al logicii. Dacă acceptăm că Epimenide, cretan prin naștere, spune întotdeauna adevărul, atunci afirmația sa devine o contradicție logică.
Ipocrizia e omniprezentă. Demonizarea lui Călin Georgescu, în timp ce își clamează obiectivitatea, este de o tristețe aproape tragică. În loc să strălucească prin rațiune și discernământ, se afundă într-o mlaștină retorică în care judecata limpede este sacrificată pe altarul conformismului.
Globaliștii, maeștrii manipulațiilor subtile și ai ingineriilor sociale, au găsit o soluție neașteptată: un nou vector de presiune socială, construit pe identități și sexualitate.
Într-o Românie prinsă în mrejele unei amorțiri prelungite de peste trei decenii, zorii unei zile noi se prefigurează cu o forță neașteptată. Este o trezire dintr-un somn letargic, un somn ce părea etern, întreținut cu grijă de o clasă politică parazitară.
După căderea regimului comunist, românii și-au pus speranța într-o transformare profundă, într-o democrație autentică. În schimb, multe guverne succesive au perpetuat corupția, nepotismul și incompetența.
Cu ani în urmă, am avut onoarea de a participa la un eveniment cultural de înaltă ținută: Retrospectiva Dan Pița, organizată de Uniunea Cineaștilor din România, la Cinema Muzeul Țăranului. A fost o ocazie rară de a-l întâlni pe regizorul Dan Pița.
„Ciocoii vechi și noi” ai lui Nicolae Filimon par mai prezenți ca oricând, de parcă acest spațiu mioritic ar fi fost anume croit să le fie pepinieră și adăpost. De peste trei decenii, poporul român pare să fi rămas captiv între paginile unui roman nescris, dar mereu rescris, pe care l-am putea numi fără ezitare ”Ciolacii vechi și noi”.
Aceasta este, în profunzime, esența sa. Un spirit oscilând între capricii frivole și aspirații mărețe, dar care nu reușește niciodată să depășească zona sigură a unui joc intelectual. Sub masca unei erudiții pretențioase se ascunde, de fapt, o bufonerie abil disimulată.