Magda Ursache este o cunoscută scriitoare din Iași.
Cartea Părintelui Ioan, teolog de recunoaștere națională și internațională, e dintre cele care nu tac, pentru că nu-i vreme de tăcere, de nepăsare, de frica Legii Vexler. Și dacă a comenta Legea Vexler e un risc, atunci să riscăm pentru libertatea de opinie,
Legea Vexler a trecut, Octavian Goga a fost bifat, cum spuneam. Urmează alte „epurări”, alte incriminări aberante contra cui? A lui Nicolae Iorga, a lui Mircea Eliade, a lui V. Voiculescu, a lui Andrei Ciurunga, al cărui vers l-am folosit în titlu? Ei n-au fost vinovați față de țară.
Da, Domnule Varujan Vosganian, așa cum ați cerut pe Facebook, bustul lui Octavian Goga trebuie pus la loc urgent. Ziua, cu ceremonial, așa cum se cuvine să se întâmple.
De moartea civilă a lui Goga se ocupă Cosette Chichirău, care nu știe, pesemne, că Goga a fost condamnat la moarte în contumacie de autoritatea austro-ungară, deranjată de lupta lui pentru drepturile românilor ardeleni. Cum să-i placă cel supranumit apostolul Unirii?
Textul meu stă sub semnul lui Jean D' Ormesson, e titlul său (emisiunea Antenne 2, Paris, 1977-88) și mă obsedează, ca tot ce-i bun și frumos.
După acel Decembrie, mă gândeam că Istoria va fi greu de rescris, cum se întâmpla în vremi ceaușiste. Acum, cred că se poate. Urmează condamnări pentru opinie, pentru ce simți că trebuie spus, conform Legii Vexler, care cere pușcărizare de la doi la cinci ani pentru abordarea unor teme considerate tabu?
Scrie Eminescu limpede, „cu fruntea boltă de revoltă” (am folosit sintagma lui Al.Philippide), ca și cum ar fi scris acum o oră. Cine are interesul ca Eminescu să intre în umbră? Cum cine? Culturalizatorii fără cultură.
Bătrânilor triști, bătrânilor vechi li se trag jaluzelele în spitale peste restul de viață, iar ei speră să ajungă în Paradis. Culorile li se șterg, grădinile li se închid, la fel cimitirele. „Ce, mor când vor ei? Nu le mai dăm certificate de deces.” Las' că implementează măsura asta guvernul lui Stolojan, ăăă, Bolojan.
Cea mai frecventabilă, pentru mine, iluzie este că tânăra generație va reveni la un veritabil patriotism românesc. La un „naționalism constructiv”.
După 21 de ani, fac publică pentru prima dată, o înregistrare brut (nedifuzată) de la Paris, unde am fost pentru trei zile, primit în casa lui Paul Goma.
Moartea lui Cezar Ivănescu n-a fost un accident medical, ci un asasinat, copleșit fiind de cea mai mizeră acuză (inventată de Dinescu): colaborarea cu Secu. Sigură sunt că, ajuns în lumina neapropiată, Dumnezeu i-a întins dreapta și l-a împăcat.
Spirit justițiar și pedepsitor, mereu îndârjit, mereu mânios, mereu precipitat, necruțător cu impostorii, „cei care zbârcâie hârtia”, grafomani de duzină, Cezar Ivănescu a cerut confraților rigoare maximă în ale scrisului, așa cum și-a cerut-o în primul rând lui însuși, făcând din poezie un modus vivendi, un fel de a fi.
Domnule Varujan Vosganian, Am citit și recitit scrisoarea dvs. către „dragii confrați”. Nu pot să nu vă răspund. Și asta pentru că nu vreau să mai traversăm „vremi sărace”/de restriște pentru scris și scriitori.
Ne îndreptăm iarăși spre traiul anormal din comunism, sub cizmă? Ți se face frig de la istoria asta. La sfârșit de '89, tirul cu cartușe de mare putere termică a făcut să ia foc Biblioteca. Vizau documentele din BCU? Radu Ciuceanu a notat în jurnal : „Miros de istorie arsă.”
Așadar, românii nu-s guvernabili. Ne trebuia un Carol I, dom'le, să ne guverneze. Încerc să-l văd pe David fără ghiul pe deget și pe Pleșu fără fundă neagră la gât, ca să-mi fie mai ușor să urmăresc o conversație pe Titanicul scufundabil numit România.
După cum își scoate pălăria Mircea Dinescu, se pregătește o nouă explozie a mămăligii. Nu-i chip altfel. Finalul, din păcate, urmează dacă nu ne trezim. E momentul să alegem, cum spune Virgil Rațiu: să fim păsători sau nepăsători.
Intelligentsia, mizând pe diversitatea gândirii (dar și a ortografiei: Iisus a pierdut un i ), ne spune că numai oamenii simpli pupă moaștele, că numai „gurile știrbe” se pleacă să sărute mâna ierarhilor, în totalitate corupți păcătoși.
Harta care ne mai doare? Pe Florentin Popescu îl doare harta României. Într-un editorial (din anul pandemiei, 2020) răspunde tranșant la întrebarea dacă ar trebui să ne vedem liniștiți de ale noastre.
În ce-l privește pe Iohannis și hybrisul său care dă pe dinafară, l-aș lăsa singur sub Arcul de Triumf ca să spună nu numai „guvernul meu, ci și „Romănia mea” (cu â inpronunțabil).
Un prieten ridica în slăvi un SF pe care l-a descărcat. L-am întrebat pe amatorul de SF: De ce faci asta? Doar avem SF-ul nostru cel de toate zilele. Nu trăim deja realitatea filmelor SF, a cărților sciencefiction?
Nu pierd prilejul, și de Unirea Mică, și de Unirea Mare, să mă opun celor cu pohtă mare de a batjocori. Antiuniunioniștii nu contenesc să considere decăzute (din drepturi, minte și suflet; cât pe ce și din DEX) cuvinte ca unire, unitate, patriotism, națiune.
Mă tem că unii dintre raportorii antrenați în Procesul Comunismului le cam calcă pe urme inchizitorilor roșii. Marii intelectuali ai Academiei au fost înlocuiți de semi-analfabeți în proletcultură; în postsocialism, discipolii școlii Boia îi vor înlocui pe istoricii cu carte, dar fără parte, sufocați de noile forme de cenzură
„Când cineva devine autor moral sau ideologic al
românismului e înjurat, denigrat, marginalizat.”
În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felixculpa, mai exact in-culpă , am ajuns în plină criză a românismului
