În primul episod descris în Evanghelia acestei duminici Toma pare a fi „scepticul de serviciu” al grupului apostolic. Însă îndoiala lui nu se va transforma în bănuială. Reticența sa este genuină, lipsită de morga unui „maestru al suspiciunii”.
Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii. Citită/ascultată cu atenție, parabola acestei duminici te face să te întrebi: Este oare veșnicia mea în mâinile celuilalt?
Întâlnirea din Samaria este unul dintre cele mai dramatice episoade evanghelice care culminează cu revelarea identității mesianice a lui Iisus.
Credința și teama sunt antinomice; raportul dintre ele este invers proportional. De aceea, nu întâmplător, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri biblice este „nu te teme/nu vă temeți”.
„Nelegiuirea multora se acoperă cu dreptatea Unuia singur..” (Epistola către Diognet 9,5)
Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii
Îndoiala manifestată de Toma nu este altceva decât o subcategorie a credinței. Toma este în căutare și finalul întâmplării ne arată că nu numai adevărul imediat accesibil are puterea de a-l preschimba pe om, ci și simpla căutare atunci când pornește dintr-o inimă sinceră.
În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, Mântuitorul ne dezvăluie că așteaptă să îi „împrumutăm” mâinile noastre pentru a săvârși Lucrarea Sa.
În parabola așezată de Luca în miezul evangheliei sale ambii frați traversează o criză de identitate. Niciunul dintre ei nu înțelege cine este cu adevărat.
Întrebarea fundamentală a religiei nu este, așa cum s-ar părea, „Unde e Dumnezeu?”, ci „Unde suntem noi?”
Pentru ca urzeala creației să țină, este nevoie permanentă de oameni care merg dincolo de regulile și convențiile curente, de oameni care țintesc spre acea exemplaritate asigurată doar de sacrificiu. Este nevoie de martiri.
Mântuitorul trebuie întâmpinat cu Libertate și Umilință! La fel ca în urmă cu două mii de ani Iisus se apropie astăzi de marea intrare a Cetății. Și e pregătit pentru orice: să fie primit, or respins, să fie aclamat sau ignorat. Poarta cetății este inima noastră.
