Sergiu Ciocârlan s-a născut în 1979 la Brăila. Este profesor de Limba și Literatura română. În 2011 obține titlul de doctor în filologie cu teza Sensul tradiției în proza lui Ioan Slavici, Facultatea de Litere, Universitatea București (Conducător științific: Prof. univ. dr. Mircea Anghelescu). Are articole publicate în Cuvântul, Luceafărul, Lumea credinței, Ortodoxia, Tabor, Tribuna. De asemenea, a publicat articole de specialitate în volumele Studii de literatură română și comparată, București, Ed. Universității, 2009, și Cercetări și studii.
Este scriitor și filosof, creștin trăitor care vede lumea și creația literară universală prin prisma Ortodoxiei. Personajele sale sunt pline de aspirații nobile, tinere, răzbătătoare și hotărîte, decomplexate.
„Cum ne-o spune și Sergiu Ciocârlan, nu blamând și vituperând împotriva unor cărți ce ni se par străine de Ortodoxie vom putea afla calea, ci mai degrabă deosebind cu calm adevărul de minciună, lămurindu-ne pe noi înșine, astfel încât Dumnezeu să Se poată reflecta în chipul nostru limpezit și să Se arate astfel și altora.” (Costion Nicolescu)
https://www.agaton.ro/autor/1079/sergiu-ciocarlan
https://www.librariasophia.ro/autor-Ciocarlan-Sergiu-sa-5429.html
Cum să ne poziționăm astăzi față de Părintele Nil Dorobanțu? Îl vom considera sfânt? Vom accepta că există și în spațiul nostru bisericesc și în istoria noastră recentă o personalitate duhovnicească de talia Cuviosului Gavril
Unul dintre Părinții canonizați este Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu. El este un sfânt al închisorilor comuniste. Pătimirile sale au fost multe. S-a îmbolnăvit în condițiile de exterminare de la Canal. După o vreme petrecută la Penitenciarul Târgu-Ocna, a fost eliberat. Apoi a fost iarăși arestat și dus la Periprava, unde starea sănătății i s-a
Vremurile vin tăvălug, cu un program special de reeducare. Experiențele din ultimii ani nu sunt totul. Trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare căci „suferința abia a început”. Vrând-nevrând, ne trezim intrați în „tură”. Și mintea ni se poate schimba definitiv. Dar, în tot iadul care se dezlănțuie, Dumnezeu are planul Său.
Multă vreme, chipul duhovnicesc al mirenilor a rămas mai puțin cunoscut. Însă, așa cum s-a și dovedit, pe pământul românesc au viețuit oameni simpli care au ajuns la măsuri înalte de trăire creștină și chiar la sfințenie. Unii dintre ei au fost mucenici și mărturisitori, din cele mai vechi timpuri și până-n epoca temnițelor comuniste.
După pilda altor neamuri, care-și cinstesc cu prisosință mirenii cu viețuire sfântă, îndrăznim și noi a aduce înaintea inimilor voastre chipul unui astfel de mirean român. Și spunem înaintea inimilor, fiindcă acest fericit frate Marin era dăruit de Domnul cu o dragoste desăvârșită, încât oamenii îl numeau, „copilul lui Dumnezeu”.
Sfântul Nicodim a fost un iscusit dascăl al rugăciunii lui Iisus, iar tradiția isihastă s-a păstrat până la Starețul Gherasim Iscu, un monah cu o bogată experiență mistică, care „a fost un stâlp al rezistenței sufletești în temniță”.
Una dintre calitățile Sfântului Dionisie Românul de la Colciu a fost că spunea lucrurilor pe nume. Era iubitor de adevăr. Bineînțeles că afirmațiile sale supără și acum pe mulți. „Dacă i-ar putea smeri cineva pe conducători – spune Sfântul Dionisie –, ca să fie conducătorii părinți ai neamului, nu părinți ai pungii…”
Sfântul Arsenie a reprezentat în spiritualitatea românească de la jumătatea secolului al XX-lea un autentic reper pentru o întreagă generație de mărturisitori. Toți l-au simțit ca fiind acel păstor trimis de Dumnezeu ca să călăuzească turma prin acea istorie tulbure, marcată de război și dictatură.
Suntem la începutul anilor ’60. Părintele Daniil se află față în față cu acei funcționari care s-au transformat în instrumente ale unui sistem diabolic. Îl cheamă în fiecare zi și-i cer să scrie viața lui, trecutul mai îndepărtat și recent.
Nu era cu putință ca acest neam românesc să fi dăinuit dacă Dumnezeu nu trimitea oameni care să ne ridice, să ne încurajeze, să ne reașeze în rostul nostru. În fiecare epocă am avut astfel de trimiși ai lui Dumnezeu. Ei au fost eroi și sfinți.
Unora le slăbește conștiința în vreme de război. Se țin tari în timp de pace, dar când vine războiul se moleșesc. Principala temă devine supraviețuirea. Întrerup orice altă activitate creatoare, se blochează. Îți reproșează că ești orb și nu vezi ce vremuri cumplite trăim.
Biografia neconvențională și uimitoare a unui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, care a moștenit de la iluștrii săi înaintași pildele dârzeniei și ale demnității, dar și ale nobleții, ale iubirii necondiționate și ale milosteniei, punând în lucrare harismele încredințate lui de Domnul.
Recent, pentru a ajuta situația din țară, s-au rugat mai mulți, iar unul dintre părinții athoniți a avut o vedenie, legată de alegeri, în care Nicușor Dan apărea ca o marionetă în spatele căreia stătea o fiară foarte mare și întunecată.Să ne rugăm lui Dumnezeu să se milostivească spre noi și să avem curaj. Ieșim la vot pentru credința noastră ortodoxă
Oriunde era trimis, Părintele Nil li se descoperea monahilor și mirenilor a fi un mare iubitor al Sfintei Liturghii. Niciodată nu-i scădea râvna slujirii, fiindcă un pururi îndrăgostit are mereu în sine un dor nestins și caută neîncetat dragostea lui Hristos, Căruia vrea a-I sluji continuu, jertfindu-se, ostenindu-se, îmbrățișându-I Crucea.
La 6 februarie, Reprezentanța la București a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței a găzduit dezbaterea cu titlul „Derive ideologice ale prezentului: Patriotism vs Naționalism • Suveranitate vs Suveranism • Ortodoxie vs Ortodoxism • Universalism creștin vs Globalism”.
Am fost martori la două uriașe evenimente istorice: prăznuirea Centenarului Patriarhiei Române și proclamarea generală a celor 16 sfinți români canonizați anul trecut. În astfel de vremuri tulburi, ceea ce s-a întâmplat este, fără îndoială, o minune.
Eroii nu mor niciodată. Ei au făurit chipul demn al poporului român, iar istoria aceasta vrednică nu poate pieri. Aici trebuie văzut rolul Părintelui Sorin Paul în istoria recentă a României, în această zbatere pentru valori într-o perioadă când ele au fost confiscate de către puterea politică
Biserica Ortodoxă Română are mulți vrăjmași, care caută s-o surpe. Organizarea lor este minuțioasă. În funcție de context, se declanșează atacul pe o anumită filieră.
Am primit cu bucurie mare trecerea în rândul sfinților a Părintelui Arsenie. Îi vom spune de acum înainte Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.
Astăzi ne sunt atacați Sfinții. Cu ură. Discursul urii a fost declanșat de decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a canoniza 16 Sfinți. Decizie istorică, fără îndoială, care i-a stârnit pe resentimentari. În contextul actual destul de tulbure, vom încerca să lămurim unele aspecte:
La 26 iunie 1940, ora 22:30, U.R.S.S. a adresat un ultimatum guvernului român, prin care impunea, sub amenințarea conflictului armat, cedarea în patru zile a Basarabiei, a Nordului Bucovinei și a Ținutului Herța.
Părintele Arsenie a cunoscut că înflorirea sau declinul mănăstirilor ține de crucea lepădării de sine și că restaurarea monahismului nu se face cu ziduri, ci ducând cu înțelegere și cu dragoste, zi de zi, crucea lepădării de sine.
Dumnezeu trimite din vreme în vreme profeți pe pământ spre a binevesti poporului român. Unul dintre acești mari Părinți duhovnicești este Cuviosul Părinte Arsenie. Semnul sub care stă venirea lui printre noi este acesta:
Regizorul face de la început câteva declarații importante: că el nu este creștin ortodox, că nu este vorba de un film despre Părintele Arsenie Boca în sensul unei biografii, ci „e vorba despre noi astăzi și în ce fel în icoana asta a lui
E și mai limpede acum, când timpul și evenimentele din urmă ne-au confirmat, că pentru unii dintre noi, Părintele Justin († 16 iunie 2013) rămâne un model de rezistență în vremuri de încercare. Ne-a iubit într-atât, încât ne-a învățat ceea ce nu se mai învață la școală.
Din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pînă în 1948, Mănăstirea Sâmbăta de Sus și Cuviosul Părinte Arsenie au constituit reperele unei intense mișcări de înnoire duhovnicească a românilor din Ardeal.
Vine vreme de pătimire, de îndelungă-răbdare, de tânguire. Și, dacă încă mai adăstăm prin „fortăreață” și contemplăm „Deșertul tătarilor”, nu vom putea nici măcar răbda tăvălugul care vine.
Pentru mulți dintre noi, Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei († 20 octombrie 1960) rămâne o pildă de curaj și de mărturisire în vremuri deosebit de tulburi. Dar acest model a fost aproape înstrăinat din cultura noastră.
Ceea ce am descoperit la Părintele Sorin Paul a fost evlavia continuă și crescândă față de acești mari Părinți duhovnicești ai poporului nostru: Părintele Justin Pârvu și Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Un episcop a îndrăznit să rupă tăcerea și să spună câteva cuvinte despre acești Nero ai zilelor noastre. Dar despre Nero se pare că nu poți vorbi nepedepsit. Preasfințitului Ambrozie i s-a întocmit dosar penal. Ce anume a deranjat? Adevărul spus fără menajamente. Cum a putut îndrăzni un episcop
Citim pretutindeni semnele unei istorii epuizate, ajunsă la capăt de drum. Să fie sfârșitul unei epoci? Sau sfârșitul unor generații blazate și incapabile de a mai construi ceva în această țară?
Tăvălugul se apropie. Semnele lui izbucnesc de peste tot. Acum ne este clar că marota pandemiei a servit la transformarea României într-un lagăr. Dincolo de granițele țării, de asemenea, se întrevăd numai lagăre. Unde să te duci? Cum să scapi din această vâltoare care începe să cuprindă întreaga omenire?
Scrise cu aproape opt decenii în urmă, într-o epocă tulburată de război și de amenințarea unui regim dictatorial, cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie devin răspunsuri profetice la neliniștile actuale, când traversăm cumplite momente de clătinare prin epoca bulversată ideologic.
Fenomenul de rinocerizare e cât se poate de parșiv. El poate fi observat pretutindeni în jur. Suntem prieteni cu Gheorghe, cu Ion, ne cunoaștem de-o viață, dar, deodată, Gheorghe și Ion, prietenii noștri, devin rinoceri. Cum așa? A fost opțiunea lor! Au renunțat la...
Trăim în epoca cuvintelor fără lesă
