ACTIVEART 2. Suplimentul Literar - Artistic Istoric al ActiveNews

Cernăuți, ROMÂNIA (28 Noiembrie 1918). Iancu Flondor si generalul Iacob Zadik anunță votarea Unirii Bucovinei cu Patria sa Mamă, România

Naționaliștii ucrainieni și revoluționarii bolșevici creaseră în Bucovina o stare de haos și anarhie. Soldații ucraineni întorși de pe front terorizau populația iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiții, Consiliul Național a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina și la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuți, restabilind ordinea. Declarația de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918; Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori au apărat de-a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleșug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-și înstrăineze firea și să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voiește să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din școală și chiar din biserică; că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile și izvoarele de câștig ale acestei țări, și despoiat în mare parte de vechea sa moștenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință va sosi, și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit vecinic credința că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor țărilor române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați s-a întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranității naționale, Hotărâm: Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României.
Acțiunile militare din Bucovina. La cererea Consiliului Național Român, guvernul de la Iași a aprobat la 23 octombrie 1918 (st. v.) intrarea Diviziei 8 Infanterie în această provincie românească amenințata de bolșevici și ucrainieni, după retragerea administrației austriece. Președintele Consiliului Național Român, lancu Flondor justifică astfel solicitarea bucovinenilor: ”E neaparată trebuința a stabili cu forța armată pacea în țară. Vă rugăm cu toate insistențele să ocupați fără întârziere toata țara, în primul rând capitala Cernăuți, pe drumul cel mai scurt''. Este demn de remarcat că pentru început au pătruns în Bucovina companiile 5 si 6 de grăniceri, având ca obiectiv Suceava, Itcani și Gura Humorului. Divizia 8 a acționat ulterior (24 octombrie/6 noiembrie) cu detașamentele ”Dragoș”, ”Alexandru cel Bun” și ”Suceava”, în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie a fost recuperat orașul Cernăuți, trupele române fiind întâmpinate cu entuziasm. La 15/28 noiembrie Congresul Bucovinei a proclamat solemn unirea provinciei cu Regatul României. Lupte mai importante pentru apararea acestei hotărâri istorice au avut loc la Șipeniț, Zastavna, Văscăuți și Mămăgeștii Noi împotriva unor detașamente ucrainiene. În scurt timp pe frontiera se instalează cordonul grăniceresc. Mai târziu, în ianuarie 1919, în contextul amenințărilor venite din partea bolșevicilor și trupelor roșii ungare, se va instaura temporar starea de asediu. Ca și în Basarabia, și în Bucovina armata a fost considerată drept ”scutul neamului” care a salvat țara de ”pleava bolșevică rusească”. Ciocnirile de la Hotin (ianuarie 1919) Între 6 și 19 ianuarie 1919 detașamente bolșevice cu baza la Moghilev, trecute prin teritoriul ucrainean au atacat în zonele Hotin și Soroca. Ele au ocupat localitățile Atachi, Ocnița, Secureni, Unguri și chiar Hotinul, săvârșind adevărate masacre; primele victime au căzut din rândurile grănicerilor, surprinși în pichete izolate, într-o acțiune de tip terorist a fost asasinat și generalul Stan Poetaș, comandantul Brigăzii 21 Infanterie. În replică, Marele Cartier General a trimis ordine drastice comandanților corpurilor 4 si 5 armată. Trupele române au trecut la contraatac, Divizia 8 Infanterie, recuperând Hotinul la 19 ianuarie 1919. Armata ucrainiană a trebuit să se retragă la 8 Km de frontieră. Acțiunea de la Hotin fusese pregatită de așa zisul ”Comitet pentru salvarea Basarabiei” din Kiev și se lega de intențiile Ungariei lui Bela Kuhn de a prinde România în ”cleștele revoluției bolșevice”, împreuna cu Rusia Sovietică.

Daniel Siegfriedsohn

Foto jos: Entuziasmul și adeziunea populației românești care în frunte cu un sobor de preoți străbate orașul în procesiune cu prilejul Unirii Bucovinei cu Patria-Mamă România.

 

* * *

Mariana NICOLESCO: Premiul Constantin Brâncoveanu 2020 - MUZICĂ

 

Soprană aclamată în lumea întreagă, Președinte Fondator al Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, al Festivalului și Concursului National al Liedului Românesc, Membră de Onoare a Academiei Române, Laureată a Medaliei UNESCO pentru Merite Artistice, Artist UNESCO pentru Pace, Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima și Profesor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte din Chișinău, Membră a Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris, Comandor al Republicii Italiene, Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor din Franța, decorată cu Ordinul Național Steaua României în Grad de Mare Cruce. Invitată de Papa Ioan Paul al II-lea, Mariana Nicolesco a cântat vechile colinde românești în cadrul Primului Concert de Crăciun în Vatican, transmis în MondoVisione și urmărit de peste un miliard de oameni.

 

 

 

 

 

 * * *

Magda URSACHE: Trofeulsingurătății

Singurătatea necesară pentru a trage la galera unui roman; singurătatea ca apărare de mediul ostil; singurătatea ca gheară în gât pe timp de boală. Peculmiledisperării, Cioran: „Singura surpriză a singurătății este moartea” și asta după ce guști, tot în formularea lui, „aromele singurătății”.

Prietenul, bunul nostru prieten, urcat, cum ar spune Petru Ursache, „din înaltul de jos în înaltul de sus”, le-a încercat pe toate. Singurătatea, ca sindrom sau medicație, nu l-a izbăvit. A plecat cum a trăit, ca și Petru al meu: împăcatși tare.

Am fost primul cititor al ultimei sale cărți (așa cum a ținut să precizeze în dedicație), SindromulRobinson, Polirom, 2014. O carte despre singurătate și bătrânețe, singurătate și moarte sau, pur și simplu, despre singurătate. A putut s-o scrie pentru că a fost fundamental singuratic. Perfect singur.

Da, Mareș a câștigat trofeul singurătății.

Ave, Magda!”

Cât îmi lipsește salutul lui, cât îmi lipsesc lungile noastre conversații : „Tema mare, asta- i important, nu fleacurile cotidianului.” Ca și el, cred în tema mare (tema singurătății este una), în teme cu grad mare de risc, în roman de clasă, clasic.

Dar de ce aș scrie toate astea la trecut, când dialogăm și acum?

- Dragă Radu Mareș, ești un aristos. Personajul cel mai singur dintre toate personajele tale ești tu însuți. Ezit între două titluri pentru notațiile mele:Scriitorul,singur șiTrofeulsingurătății. Care ar fi mai potrivit? Pariul singurătății polifonice l-ai câștigat.

- Câte soiuri de singuratici există, Magda?

- Cei depistați de mine numai în romanul tău Deplasareaspre roșusunt singuraticul melancolic, singuraticul îndrăgostit, singuraticul disperat, singuraticul în depresie. Ce subiect e mai tulburător decât singurătatea? Singurătatea prietenoasă, dar și singurătatea glacială, cu lumina stinsă, insomniacă, nemângâiată, singurătatea înfricoșată de boală și de moarte.

Atunci nu știam că el însuși era colosalde vulnerabil la boală și la moarte. Colosalera vocabula sa, des repetată, aproape tic verbal, sunând ca un fel de clopoțel. Pe celălalt cuvânt favorit, formidabil, îl așteptam să vină în dialogurile noastre. Și venea. Câteodată chiar despre un text al meu care-i plăcuse. Trebuie spus însă că Radu Mareș era foarte atent la cuvânt. E meserie asta. În proza lui, orice cuvânt e greu de înlocuit. Încercați. Eu n-am putut.

Mareș și-a oferit mereu capul pe tava criticii. Și-a asumat cu orgoliu eticheta de „expirat”. Mă pricep să scriu despre Mareș expiratul, pentru că mă las și eu provocată de etichetarea asta. La fel ca prietenul meu, nu cred că ideea națională e caducă. Și nu suntem nici șovini, nici nedemocrați dacă apărăm stilul etnic românesc.

- Ave, Magda! Eu prefer trăirea de gradul 1, nu 2. Vreau de la Proust carneși sângerealistice,cu rostartistic.Adieu,Marcel!

L-am contrazis.

- Vrei de la Proust război și sânge, ca de la Tolstoi? Nu curge sânge ca-n Războiși pace, așa este. Nu-i sânge , ci o otravă dulce, cu gust de madlenă. E fleac să conservi „puțin timp în stare pură”? Pe mine, Proust mă prinde de la primele fraze ca o muzică fină –poate și pentru că sunt cititoare de poezie – îl ador.

A revenit cu părerile lui Céline despre Proust, prea dure să le trec aici.

- Nu te urmez deloc. Céline apasă prea mult pe pederastie, eu o trec cu vederea. De ce-l vezi pe Proust numai la umbra bărbaților în floare?

- Culmea e că admiratorii lui Proust (Camil, Adameșteanca) nu scriu deloc ca Proust.

- Dar Anton Holban? Ții minte cum l-a pus pe motănelul Ahmed să doarmă cu capul peAlbertinedisparuenumai ca să aducă vorba despre Proust? Să știi că tu poți și asta: să scrii ca Proust.Îți dau citate din tine care te contrazic. Tai, croiești materialul, dar când vrei să brodezi, brodezi precis și poetic. Constantin Cubleșan ți-a pus bine diagnosticul (cf. cronica din „Bucureștiul literar și artistic”, 5-6, mai- iunie, 2014).Vorbea acolo de descriere în „infradetaliu” plus sensiblerie. Știi ceva? Te prefaci, Radu Mareș. Să nu-mi spui că lingura lovită de farfurie nu-ți induce decât un zgomot, atâta tot. Ba îți aduce o senzație rară. La un scriitor profesionist, niciun detaliu nu este nesemnificativ.Contează dozajul. La tine este „milimetric”.

În vremea acestui dialog, Mareș, în „Discobolul”, dar și în „Asymetria”, vedea în „condiția postmodernității” nimic altceva decât „noul realism socialist” redivivus.

Nu spun că nu avea dreptate. Spun doar - și o tot repet- că nu toți optzeciștii sunt postmoderniști.Mai sunt și optzeciști independenți. După cum douămiiștii nu sunt toți minimaliști, postmoraliști, apocaliptici, nu toți refuză livrescul cu înaintași cu tot și zic da scatologicului. Autori mari fără feed-back? Greu.

Cum nebănuite sunt potecile narative, căile ficțiunii, Mareș surprinde mereu.Vrea să fie echivoc, ambiguu (deține câteva feluri de ambiguitate, chiar șapte) și este; vrea să spună neted ce are de spus – o face. Și nu-i simplu să scrii simplu. Mereu reușește ce-și propune. În lista lui Mareș încap și Preda cu Moromeții, și Barbu cu Groapa, dar și Dumnezeus-a născut înexil,Luntrealui Caron,Zaheiorbul,Noaptea de sânziene,roman ratat după marea critică, BietulIoanide, ratat după I.B. Lefter, lângă Cronicadefamilie, apropiere riscantă, în opinia mea, pentru autorul ei, Petru Dumitriu. Am discutat cu Mareș despre două feluri de scriitură opuse: Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu și Le parreseux deConstantinAmăriuței, dar mai ales despre Goma Goma Goma. Am ajuns de la Balzac, recitit la greu (o sută de bucăți) de Radu, și la Fram,ursul polar, și la Toatepânzelesus.

Deși își administra grijuliu, ca să nu spun chivernisea, singurătatea, Radu Mareș a găsit mereu și mereu timp să mă sune după cel mai greu moment al vieții mele: plecarea Bătrânului. În Ursăcheștii (textfolosit de mine ca prefață la Noivremcuvânt!sau altefeluri decenzură , Eikon, 2015), Mareș narează începutul prieteniei noastre la o cină festivă, după un simpozion despre scriitor și carte, organizat de Adrian Alui Gheorghe, cu pricepere mare în a crea evenimente literare. La un vin colosal, ne-am recunoscut la prima vedere „nedușmani”. Cazul meu, eliminarea din presă, „de o atrocitate aproape suprarealistă”, l-a obsedat. Îmi cerea mereu amănunte despre excludere și i-am dat destule. Pe mine și pe Petru ne vedea „strânși în doi ca degetele unui pumn, dar și ca țepii ariciului.” Solidaritate în succese văzuse, nu și „solidaritate la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung și când nu e în zare nicio speranță.Când însă soarta te strânge în clește și curge sângele abstract al intelectualului, al artistului, -am studiat și asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeași uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a șaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i invidiezi în secret...!” Lui Petru i-a făcut un veritabil portret de cărturar în mediu ostil, fără vocația compromisului, „din categoria celor care dacă îi lași în bibliotecă cu creion și hârtie nu le mai trebuie nimic.” Și încă : „El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îi simțeai tu, ca radiația corpului încins, dacă nu erai nesimțit și te comportai ca atare”. Între el și „clovnii literatori” era „linia insesizabil de subțire, dacă știai să privești, imprescriptibilă” .

Ave, Magda!”. Subiect : generația noastră, care a cunoscut ce a pătimit „opera care nu servește”. Cui? Liniei partidului unic. Acum, ideologieipoliticalcorrectness. Ne confruntăm cu cenzura- dresură? Da. E în trend să scrii contra marilor spirite, Eliade, Cioran, Noica, Bernea, Țuțea, nu mai vorbesc de Gyr și de Crainic, nu mai vorbesc de H.H. Stahl, Petru Comarnescu sau despre iconari : Traian Brăileanu și Mircea Streinul. N-am mai apucat să-i trimit cartea mea, Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic, dar i-am spus de titlul dăruit mie de Petru Ursache, pe patul clinicii cardio.

- Colosal titlu, Magda.

Leninstalinii, cum le spune Mircea Coloșenco, nu contenesc să-i nege pe martirii închisorilor comuniste, ca exponențialul Mircea Vulcănescu. Pe Mareș l-a deranjat uluitoarea anamorfoză făcută continuu de verzii ecologiști, foști roșii ,și de fiii lor, vladleninii și ilicii, martirilor închisorilor comuniste, declarați la hurtă fasciști. Cred că, după ce a citit în „Fufa” (titlu-șoc de tabloid) sau așa ceva că „națiunea adună oameni fără scaun la cap, zărghiți”, s- a decis să scrie Când ne vom întoarce (Limes Cluj Napoca, 2010). Unmust read. O capodoperă. Carte de literatură mare, de Nobel.

Este un „Nu ne răzbunați!” vulcănescian în toate paginile romanului, dar și voința de a se dedica neamului. Gavril, supranumit Domnișorul , venit de la Cernăuți într-un sat de pe malul românesc al Nistrului, deține un formidabil spirit de sacrificiu. Este, în Când ne vom întoarce, șio povestededragoste , iar Mareș a știut că marile povești de dragoste sunt tragice.

- Magda, nu cumva e prea multă etnologie în roman?

- Deloc. Nunta Parscuței tinde spre un manual de datini innuce, dar nu, dozajul tău e „milimetric.”

Radu Mareș bineștia că romanul începecând se termină documentarea, observațiile autorului despre istorie, mentalități, politică etc. Eu nu dețin tehnica lui : eșuez în inserturi.

Am discutat mult despre hybris. Și Hitler, și Stalin au fost atinși de hybris. Dar hybrisul lui Carol II e și mai urât, ca să nu pomenim de hybrisul lui Ceaușescu, cultivat de lăudători. Preotul Moța nu, nu-i deloc atins de boala asta. Am comentat spusele lui, citate de Noica :„ Avem cu toții cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tunurile și mitralierele; este propria noastră cenușă.” Și sunt periculoși morții lor: strigă mereu Prezent, Prezent, Prezent. Nici vorbă de hybris la Domnișorul, de orgoliu gonflat, narcisism, preaplinul sinelui. Își dorește o Bucovină ca soarele de pe cer. Și ce utopie luminată e asta! Gavril M.,om tenace, demn, auster, curat moral-civic, construiește în sat și reconstruiește biserica voevodului Ștefan, arsă de ruși. Este ucis (romanul crește din realitatea istorică a anilor 30-40), pentru că deranja frăția teandrică, solidaritatea mistică. I-a venit de hac glonțul: „Ucide păstorul și turma se va risipi.” Katria simte moartea omului ei, vine pe calul negru, în rochie albă, cu pușca retezată. Moare și ea, dar trage prima, intrând în timpul etern al morții sacrificiale.

De ce e atât de blamat Eliade, văzut prin dioptrii de miopi, ca să nu spun prin creiere tembele (vorba lui Arghezi : ”Ferește-mă. Doamne, de interpreți!”) ? Pentru că a sperat în reacția Grund-ului la oribila „eliberare”, cea de la 23 august 1944, cu granițe încuiate și cu „reeducare” în gherle. Atunci, tradiția a fost cel mai mare pericol pentru ocupanți. Acum, e cel mai mare pericol pentru globalizanți.O vor stârpită din rădăcini. Și de ce deranjează elogiul „virilității”, când România e atinsă de maladia nepăsării? Cred că Mișcarea legionară e tema cea mai grea pentru istorici, dar și pentru ficționari, pentru că acolo s-au amestecat atâtea neadevăruri cu adevăruri.

Se repetă elevilor că geniul național nu există și, pe cale de consecință, sunt loviți în fel și chip rezistenții întru apărarea „celulei românești”.Și-i dau dreptate lui Th. Codreanu: adevăratul discipol al Școlii de la Păltiniș este Ioan-Aurel Pop, de unde și contrele de tot soiul. Iar detractorii săi nu sunt deloc detașați, dimpotrivă, nu ezită să-l transforme pe Nu în Da, privitor la un așa-zis angajament cu Securitatea.

Ce ne enerva deopotrivă pe Radu Mareș și pe mine era cultivarea ideii că românii vin dintr-o patrie îngustă și dintr-o limbă la fel de îngustă, așadar n-ar avea nicio șansă. Dar Joyce n-a pornit dintr-o patrie îngustă? Și câte alte exemple nu se pot da. Eram amândoi de acord că nici calitățile, nici defectele n-au vârstă; că nici nu există literatură de țară mare și de țară mică, de Center ori de Limes. Slobozeanul Șerban Codrin scrie poezie înaltă, la fel Paul Aretzu, din Caracal. Schenk scrie de pe Rin, Aurel Dumitrașcu de pe Bistrița. Parantetic spus, scrie și acum, grație prietenului său Adrian Alui Gheorghe.

Da, întorceam Lupercalia noastră literară pe toate fețele. Cei care ar trebui să fie opozanții guvernanților, rămași la fel de diplomatici și dilematici ca-n comunism ; fostul activist devenit anticomunist; meritocrații care se lasă depersonalizați de puterea politică. Se folosește firul lung și firul scurt, ca să se dea direcții revistelor. Pe ordinea de zi : campania contra Goma; aneantizarea Istoriei lui Călinescu versusediția completă Lovinescu; semnături contra catedralei, precedate de campania contra „fundamentaliștilor” ortodocși.

Și ce de rostogoliri fac turtele ideologice! După ce au exploatat ortodoxia, au trecut la catolicism; după ce l- au tămâiat pe Ceaușescu, au trecut la colindatul președinților, de la Ilici la Iohannis.Mai greu le-ar fi fost să treacă pe la sediile partidelor, că-s prea multe.

După versiunea totalitară, a venit versiunea globalizatoare. Îi aveam în vedere pe totalizatori și totalizați, pe foștii informatori cu cruce cât mai vizibilă la gât, pe egoprozacii „în carență de mesaj”( formulare Mareș) , pe autorii de literaturăsexizată E sintagma lui). Un prozator bun n-are nevoie de proptea porno ori scato.

Radu Mareș a renunțat la treburile de editor. Geaba visezi la perpetuare editorială când n-ai nici bani, nici sponsori. A renunțat și la presa cotidiană, scăpând de ea ca Ulisse de Ciclop. Ne plăceau ziarele de format mare: broadsheet, serioase. S-au cam dus. Mareș a rămas pe „Acolada” și pe „Discobolul”.La scriscitit.

A venit, la urmă,SindromulRobinson(Polirom,2014), la care voi reveni.

Ave, Radu Mareș! Carte mare(ș). Carte grea.

 * * *

Nae GEORGESCU: Cacofoniile, de la vorbă la scris

Eu ca și, tu ca și, el ca și....

Pornind de la un editorial al D-nei Profesoare Rodica Lăzărescu pe tema cacofoniilor, încerc, și eu, să-mi ordonez fișele în vederea unei eventuale dezbateri la care sper să ia parte cât mai multă lume pentru a veni în ajutorul limbii române. Poziția specialiștilor față de cacofonii pare un fel de "război al lui Murphy” pe care-l duc, câștigând aprobări - dar fără efect. Eu voi porni de la fapte culturale.

Acum, recent, văzând recentul film de Oscar "Discursul regelui”, cred că am înțeles un lucru vechi de când lumea care-mi scăpa: e chestie de cum vorbești, nu de cum stă scris. Pe vreme studiilor mele, acum 20-25 de ani, se zicea că sunt "cacofonii acceptate”, precum "biserica catolică”, "etica cavalerească”, Ion Luca Caragiale etc. – și se trecea neted, eventual cu zâmbet, peste eventualele ciocniri silabice de acest fel – care, de altfel, în cuvinte precum "cacao” ori în toponime, nu atrăgeau de loc atenția. Astăzi, însă, cred că nu e om cu nouă clase și câteva de liceu să nu se fi autocenzurat măcar o dată când s-a auzit vorbind și a dat în cursul rostirii peste întâlnirea de silabeca-co, ca-ca, ca-ce, ce-ca,etc.- zicându-și neapărat în gând că asta e o cacofonie și trebuie evitată, ocolită. Auzim la radio sau la televizor: eu, ca și cantautor – sau (textual): eu, ca virgulă cercetător, etc, - forme actuale, „culte”, de evitare a acestor ciocniri silabice. Personal, nu m-ar deranja de loc scoaterea din limba română cultă a acestor complexe sonore, mai ales știind că limba noastră are o deosebită aplicare spre pudiciție înlocuind, primind neologisme lipsite de semantism autohton, folosind perifraza cu mult succes. Două lucruri mă pun, însă, pe gânduri,.

Mai întâi, acest „ ca și” ce tinde să se generalizeze - și asta, mai ales între oameni cu pretenții culturale. Ei bine, ca și al nostru vine din quasilatinesc și înseamnă, ca și în latină, „aproximativ”, „aproape așa”. Poate spune un cercetător, despre sine, că este un „quasi-cercetător”, un cantautor că estre un „quasi-cantautor” – și asta numai de dragul de a evita o cacofonie? O evită, așadar, cu prețul propriei descalificări ca și când s-ar pedepsi singur cu aproximarea calității sale pentru că a dat în rostire peste aceste biete silabe, cum să le spun? - excremențiale ?! Între obiceiurile noastre populare este și acesta, pentru a pedepsi copiii care vorbesc prostii, cum se spune, adică drăcuie sau spun vorbe urâte: sunt descântați ungându-li-se buzele cu baligă. Adică: ai gură murdară, iată ce-ți iese din gură, cuvinte băligoase, „la gura ta ca la…”. Să fie modelul antropologic atât de tiranic încât „ne sesizăm” spontan la cuvintele implicate? – Pentru că, să știți,cacofonie nu are nimic, dar nimic de-a face cu limba română. Este un cuvânt grecesc – iar acolo kakosînseamnă urât, rău, dizarmonic, strident – orice, numai vreun sinonim al băligii, nu (ceva asemănător fonetic găsim în analizele pe care ni le cer uneori medicii: la kopro-cultură mă refer; dar vedeți, nu se zice kopro-fonie, ci caco-…). Dicționarele noastre chiar așa explică termenul „cacofonie”: „amestec neplăcut de sunete sau de vorbe” (l-am ales pe Șăineanu, recunoscut pentru definițiile sale, dar aici este tautologic – și, nici el, ca nici un alt lexicograf român, nu produce exemple). La noi, prin hipercorectitudine, și pentru că limba cultă nu este îndeajuns supravegheată de specialiști, s-a ajuns la aceste fenomene aberante – de teama vorbei de mai sus ori a obiceiului din copilărie.

Fiecare limbă are, în fond, stridențele ei. Dicționarul Larousse(l966) dă, pentru cacophonie,exemplul „ciel! si ceci se sait” care se pronunță, într-adevăr, mai greu. Dicționarele englezești definesc termenul cam la fel: cuvinte greu de pronunțat. Limba română are, însă, așa-zisele scrântituri,sau frământări de limbă care au devenit de mult specie a literaturii populare, și care au stridențe de acest fel cu zecile, chiar posibilități de a deraia sensurile în trivial dacă nu ești atent. Vreți exemple? – Este plină de ele revista Șezătoarea a lui Artur Gorovei, și orice revistă mai veche de folclor le conține la rubrici fixe: Capra calcă piatra, etc..

Pe scurt, la noi s-a preluat definiția „mecanică” a cacofoniei– fără a fi, însă, umplută de sens, fără a se da exemple de cacofonie în limba română, și lăsând lumea să reflecteze doar asupra cuvântului. În felul acesta s-a ajuns la eponimia care azi face ravagii în rândul vorbitorilor publici.

Nici această observație – să-i spunem, de sociologie lingvistică ori de psihosociologie lingvistică, mă rog – încă nu m-ar fi pus pe gânduri. Constat, însă, un lucru într-adevăr îngrijorător: prin evitarea unei secvențe sonore ce ne marchează într-un fel, noi ne îndepărtăm, adică ne separăm, atât de literatura populară, cât și de poezia clasică. Am să vă amintesc, stimați cititori pudici, câteva versuri „cacofonice” din Eminescu (aș putea să citez din Alecsandri ori Coșbuc, dar acestea îmi vin în minte). Iată, de pildă, în „Călin”: Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur / Ca cercei din el să facă cariul care-i meșter faur. Cum evităm aici cacofonia? Dar în „Împărat și Proletar”: Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug…? Sau în „Scrisoarea I” : De simțeam ca Galilei că comedia se mișcă…, în „S-a dus amorul” : Să mi se pară cum că crești / De cum răsare luna…

Cine o fi inventat, la urma urmei, definiția cacofoniei în limba română? Pe vremea lui Eminescu nu se sesiza nimeni la asemenea potriviri întâmplătoare de silabe. Și, ca dovadă că este așa, iată câteva proverbe culese de Iuliu Zane și publicate în monumentala sa colecție (l895-1910). Aleg la întâmplare: Nu săpa groapa altuia, că cazi tu mai întâi în ea(I,l92); Cine cal străin încalecă curând descalecă (I,344); Încalecă calul ca să-i afli năravul ((I,348); Trage ca calul la iesle (I,359); Se mănâncă ca cânii prin gard (I,383); Îmi e ca cânelui a linge sare ( I,383; la Creangă găsim așa: „Îmi era mie a învăța carte… ca câinelui a linge sare”);Bărbatul fără muiere, ca când ar fi luat de Iele (II,l5); Își mănâncă carnea de pe el (II,62); Copilul ca copaciul: când de mic se strâmbă anevoie se mai îndreaptă( II,73).

Am putea umple pagini întregi de exemple. Este evident că nu poate fi scos din limbă acest ca – pentru simplul motiv că este funcțional, exprimă comparația, măsura, „câtimea”. De ce ar fi, însă, cacofonice expresiile bazate pe comparație? La modul general, da, quisque comparatio claudicat, orice comparație șchioapătă, nu există comparație absolută – dar implicăm acest general în orice formă particulară de exprimare? In grecește, această kakofoniase definește prin opoziție la eufonie, este dis-armonie, sunare urâtă prin comparație cu armonia, sunarea frumoasă. Sunt disarmonice versurile de mai sus ale lui Eminescu, sau proverbele citate ? Acest „ca-ca-ca” se cultivă ca aliterație sau rimă internă în limba latină („cadit caelum”, etc.) – și în poezia noastră populară. Chiar când cântă cam „miștocar” șmecherul de cabaret zicând despre o fată : Are ochii ca cafeaua, / Gura ei ca carameaua – nu are de loc în vedere eponimiile, insistă doar asupra repetiției. Este cacofonică repetarea din cântecul slav: Calinca, Calinca, Calinca maia… ?

Așadar, după părerea mea, cei care spun „eu ca și cantautor” sau „eu ca virgulă cercetător” – nu sunt altceva decât stricători de limbă, cu diplomele lor cu tot. După l989, de pildă, se lățise peste tot ticul verbal „deci”, acest cuvânt era folosit de câteva ori într-o frază, se întrerupea fluxul vorbirii pentru a fi pronunțat, se repeta până la sațietate. Era, însă, de înțeles oarecum în cheie sociolingvistică: „deci” exprimă o concluzie, ceva ce este iminent a se petrece, o urmare firească a lucrurilor – iar noi, fiecare în parte și toți la un loc, aveam obsesia postrevoluționară a imediatului următor, Pe deasupra, toți pretindeam că știm cauza, că deținem adevărul. Era un „deci” care ne marca. Oare în conștientizarea acestei potriviri întâmplătoare de sunete, „ca-ca”, ce se va fi exprimând, ce spini din întunecatul nostru subconștient colectiv (cum ar judeca Jung) ne înțeapă pe limbă când vorbim? Să fie acel obicei de dezvățare a copiilor, cu băliguța pe la botișor, de a spune prostii?

Dacă e, însă, mai mult, și anume o umflare pandemică a unor vorbe sinonime cu termenul-expresie pe care-l conștientizăm și-l evităm – mă gândesc la o sintagmă de limbă care înseamnă a mânca și chiar a spune cu plăcere, cu polonicul, mă rog – minciuni?! Gâlgâie memoria noastră colectivă de minciunile convenționale din comunism… Și nu cred că asta ține doar de specificul limbii române. Sfaturi de tipul „Nu e păcat de ce-ți intră în gură, ci de ce-ți iese din gură” sunt generale, „A avea gura aurită” se spune în mai toate limbile (cu completarea „în furculiță” știută). Atenția mărită față de minciună, spaima vorbitorilor să nu mintă ori să nu fie prinși cu minciuna: și asta poate explica hiperatenția în fața „cumplitului” „ca-ca” și a derivatelor sale.

Oricum ar fi, o posibilă Societate de protecție a limbii române trebuie să ia act și să propună remedii. În cazul de față, remediul este îndepărtarea forțată din limba cultă (dicționare, tratate, etc.) a cuvântului cacofonie:este ceva care nu există – deci nu se poate defini.

În ordine teoretică, însă, trebuie să remarcăm că identificarea drept cacofonie a unor grupuri de silabe aluzive este paralelă, adică se petrece în același timp, cu depărtarea noastră generală de cuvintele mai păstoase și cu propășirea spre confortul civilizației. N-ar trebui să uităm un fenomen social pe care l-am trăit cu toții – la țărani și la fiii de țărani mă refer. Acum 30-40 de ani „W.C.”-un actual se numea „Privată” sau „Closet” și era pus undeva în fundul curții. Pe vremea ultimilor fanarioți se chema „umblătoare” (nu pentru că ar fi fost mobil, cum sunt gheretele de război, ci pentru că era un du-te vino continuu la el). În vremea noastră el ocupă spațiul din apartament sau garsonieră ce i se destinează de obicei. Grija să nu rostim cuvântul este oarecum ca amintirea raiului din copilărie, când totul era curat lângă noi pentru că murdăriile erau foarte departe. Mă gândesc că țăranii actuali, de pildă, nu se sesizează la „cacofonii”, folosesc proverbe ca cele de mai sus, și încă multe altele, cântă ori ascultă cântări cu „ca-ca” între silabe, etc. Ei mai au, încă, privata departe de bucătărie, în fundul curții, lângă grajdul de vite…

Oricare ar fi, însă, explicația, fenomenul ca atare persistă – și a devenit oarecum o marcă a hipercorectitudinii căutate. Și școala ar trebui implicată în evitarea lui. Ar trebui, pur și simplu, să nu se predea așa ceva la ore, ori să se predea cu foarte multă grijă. Dacă dicționarele refuză să dea exemple – să nu mai dea nici definiții, care devin forme cu orice fond la îndemână. Când în școală nu se predă nimic despre palindrom, paronomasie, eponimie, aliterație, scrântitură de limbă (manualele vechi, și mai ales cele străvechi, aveau aproape la fiecare lecție exemple, exerciții pentru dicție, adică asemenea scrântituri de limbă), de ce, oare, programele școlare insistă doar asupra unei chestiuni care nu se poate defini în românește – și care îi obligă, iată, pe cei care primesc învățătura ca reflex, ca „viciu”, să facă adevărate scamatorii perifrastice când, devenind persoane onorabile, trebuie să se adreseze public în mod onorabil, după cum cred ei…

În fond, se zice și se înțelege caco-fonie, nu caco-grafie: este chestiune de voce, de pronunțare, nu de scris. „Discursul regelui” este o lecție pentru toți: asta se rezolvă prin intonație, ortoepie, prin retorică în genera. Termenul ca atare doar îl atenționează pe vorbitor să ridice sau să coboare tonul în jurul ciocnirii neplăcute de silabe, să facă o scurtă pauză, să dea de înțeles că este avizat dar nu poate schimba textul etc.

În acest sens, pe drept cuvânt cacofoniile nu există pentru vorbitorii cu adevărat culți: ei le evită în mod cultural; și nici pentru vorbitorii naturali, simpli, poporani: ei nu le recunosc, nu le dau importanță.

* * *

George S. DANIEL: Sunetul viață

Te rog să mă taci
Dacă mai cânt dogit,
Să mă îmbraci
Să nu fiu dezgolit.

Te rog, vreau să fiu
A ta portativă,
Cu cântecul viu
Nu vreau în derivă.

Dă-mi, sunet, un țel
Să-l fac să ne cânte,
Fluier-oțel
Să țipui o punte.

Te rog, nu lăsa
Să curgă o vreme,
Până oi vrea
Trupuri perene.

Urechi te așteaptă
Și trupuri ascunse,
Cântă o poartă
În vieți nepătrunse.

Te rog, zi să fie
Un sunet final!
Pe veci melodie
De inimi fundal.

Și dacă, o, sunet
Falsat-am cândva,
Iartă-mă, tunet!
Și tu, Viața mea!

* * *

IN MEMORIAM Părintele Ghelasie ȚEPEȘ