DACĂ N-AR FI EMINESCU

Flori de tei îmi ning pe frunte
Dor din al său anotimp
Slovele îmi cad cărunte
Mărturie peste timp.

Dacă n-ar fi Eminescu
Freamăt, codru și alean
Lac, dorință, dor terestru
Floarea-ar fi albastră-n van.

Cât izvoarele mai plâng
Suspinând sub raza lunii
Ne vor mângâia-ndelung
Plopii, teii și gorunii.

Eminescu e iubirea
E Luceafăr țării sfinte
Este însăși nemurirea
Limbii noastre-i e sorginte.

Dacă n-ar fi Eminescu
Frunza-n codru n-ar doini
N-ar mai exista maestru
Soarele-n veci ar pieri.

Însă, Eminescu este
Nepereche-ntre poeți
Și cât simțim românește
Mândrie inimii ne ești!

Poezie de Mioara Baciu. Mai multe, pe Melidonium
 

Dacă Dumnezeu n-ar exista, atunci lumea aceasta ar fi de un absurd monstruos

Când ne naștem pe noi nimeni
Nu ne-ntreabă dac-am vrea
Unii mor matusalemic
Iară alții prunci și tineri
Fericirea-i pe cartelă
Suferința ni-i fidelă
Noi mâncăm c-apoi îndată
Pântecul să flămânzească
Acum bem și însetează
Partea dreptului e chinul
Iar cel rău în lux petrece
Mamele-și îngroapă fiii
Iar alți fii pe mame-omoară
Adevărul și dreptatea
Lucruri sunt de grea ocară
Am purtat "Războaie Sfinte”
Miliarde de morminte
Egali suntem când ne naștem
Dar murim nababi ori lumpeni
Muritori de plâns noi suntem
Căci ne naștem să murim
Și de parcă n-ar ajunge
Plătim loc în țintirim.


 
Am căzut din Voia Sfântă
Și ni-i soarta dureroasă
Dar și dreaptă însă-i greu
Să-nțelegem că Dreptatea
Ăstei lumi și Judecata
Ce ne pot părea absurde
Sunt ale lui Dumnezeu

Poezie de Valerian Stan, scrisă la 1 februarie 2021. Mai multe articole, pe site-ul autorului


 

Se-ntorc zăpezile

Se-ntorc zăpezile de altădată
De când aveam inima mai curată,
Se-ntorc cu amintiri, dar și chemări
Pe care vântul le răsfiră-n depărtări.
Se-ntorc zăpezile de altădată
Cu fulgi de nea țesuți pe o prelată,
Cu omul construit într-o parcare,
Cu săniuța scoasă la plimbare.
Se-ntorc zăpezile de altădată
Și ne simțim cu toții fără pată,
Am vrea să colindăm mai mult pe-afară
Prin peisajul care ne-nconjoară.
Se-ntorc zăpezile de altădată
Și se-aud glasuri vesele de fată
Sau zvonuri de metalici zurgălăi
Aduse de voinici și pițărăi.
Se-ntorc zăpezile de altădată,
Avem de ce să punem mâna pe lopată,
Chiar țurțuri pe la streșini se ivesc
Și toate firele din cap albesc.
Se-ntorc zăpezile de altădată,
Avem cu toții-o mamă și un tată,
Chiar cei mai norocoși mai au bunici
Dar astăzi, iată, nu mai suntem mici.
Azi suntem mari și ne prefacem reci,
Nu mai lăsăm între case poteci,
Lumina o aprindem doar cu plată
Și nu mai e nimic ca altădată...

Poezie de Vlad Pârău, scrisă la 13 februarie 2020. Mai multe, pe pagina autorului