Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

 Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la București. La bunicii din partea mamei, în orașul Roman, își petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieții îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localitățile Sibiu și Pitești (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la București. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din București, Facultatea de Filologie, Limba și literatura română.

Deține funcția de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârșitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintași români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Timpul devine sub condeiul lui Adrian Erbiceanu tema primordială a universului său poetic. Creațiile sale încorporează elemente proprii ce izvorăsc din fondul ancestral de simțire românească trecute prin imperceptibilul balans al cumpenei Timp și Eternitate. Omul este simbolul timpului, al tinereții fără bătrânețe, și… prin cuvânt, prin ceea ce lasă în urma sa, el devine neuitare.

Citindu-i poezia descoperi un poet gânditor profund, în versuri variate stilistic ce formează o sinteză culturală unică, o simfonie în continuă devenire, o muzică, o doină ce își va păstra noblețea strămoșească.

La împlinirea vârstei de 80 de ani, putem spune ca și Goethe: „Unendlich ist das Werk, das zuvollführen Die Seele dringt” („Infinită este opera pe care sufletul ne zorește s-o împlinim.”).

Adrian Erbiceanu a considerat și consideră o datorie de onoare de a avea aceleași dureri și aceleași bucurii ca și poporul Român, iar tot ce a scris, din iubire de românism, nu se va pierde niciodată în uitare.

La Mulți Ani, Maestre Adrian Erbiceanu!

Limba română, poezia sufletului meu Adrian Erbiceanu volum aniversar

Editura Mușatinia 2020

Revista Floare Albastră a Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Varatic

Galina Martea: Moralitatea umană prezentă în

Basarabia eminesciană, de Theodor Codreanu

Volumul „Basarabia eminesciană”, de Theodor Codreanu, editat la Editura Ideea Europeană, 2018, pagini 422, este opera literară de o valoare excepțională dedicată marelui eveniment Centenarul Marii Uniri. După cum se cunoaște, sărbătorind 100 de ani de la Marea Unire în anul 2018 (27 martie 1918-27 martie 2018 – unirea Basarabiei cu România; 28 noiembrie 1918-28 noiembrie 2018 – unirea Bucovinei cu România; 1 decembrie 1918-1 decembrie 2018 – unirea Transilvaniei cu România), acțiune culturală de o pondere aparte pentru istoria națiunii române, lucrarea „Basarabia eminesciană”, scrisă de renumitul scriitor și eminescolog Theodor Codreanu (critic și istoric literar, prozator, eminescolog, aforist, filosof al culturii și civilizației române, membru al USR; distincții din partea Academiei Române, Academiei de Știință a R.Moldova și Președinția României etc.), vine la momentul oportun în contextul acestor evenimente istorice care se încadrează benefic în societatea română și nu numai, și, nu în ultimul rând, în existența românilor de pretutindeni. Clasificată în Colecția „Istoria mentalităților”, dar și în categoria „istorie și politică”, lucrarea în cauză este și un elogiu închinat distinsului Eminescu, – unul dintre cei mai renumiți și cunoscuți scriitori români de nivel mondial, cea mai onorabilă personalitate literară a neamului românesc, unde prin intermediul operelor și ideilor sale originale a fost promovată acea realitate care a desemnat tot ceea ce există efectiv în existența ființei umane, astfel fiind promovată în mod intens și cultura neamului românesc în diverse ipostaze, aceasta devenind în timp parte componentă și a culturii universale.

Astfel, personalitatea, identitatea și opera eminesciană reprezintă punctul de reper în notabilul volum „Basarabia eminesciană”, lucrare care însumează în sine viziunea scriitoricească a marelui Eminescu privind destinul istoric al Basarabiei, – provincie românească ruptă din sânul patriei-mamă. Titlul cărții, așa cum se exprimă însuși autorul, Theodor Codreanu, s-a format prin „…trecerea dincolo de referința strict exegetică, urmărind spiritul abordării eminesciene la destinul ulterior al provinciei imposibil de rupt de cel al României posteminesciene” (pag.5, În loc de argument). Deci, prin opera eminesciană s-a întemeiat și s-a pus în lumină o nouă lucrare de o mare valoare, o lucrare inedită cu implicații filozofice de înaltă tinută, modelul autentic aparținând domnului Theodor Codreanu, aceasta definind problemele reale cu care se confruntă poporul român basarabean de-a lungul timpului, 1812 – prezent, aspectele fiind centrate pe existența și identitatea Basarabiei în perioada țaristă și în bolșevism, pe războiul antiromânesc al Sovietelor, pe cinismul imperial și anii comunismului sovietic; despre lupta imperiului rus pentru dominația poporului român basarabean și teritoriul acestuia (în pagina 335 autorul spunând: „Centrul imperial își revendică întotdeauna marginea, în conformitate cu cinismul napoleonian: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt, avem”); despre teroarea foametei din anii 1946-1947 și efectele crimelor comise de regimul sovietic, despre deportările și represiunile politice din anii 1940-1953 din Basarabia și Bucovina de Nord; despre schimbul de regimuri și despre posibila reunire a Basarabiei cu România (în pagina 341 autorul scrie: „Dacă Basarabia și‑ar fi dobândit libertatea odată cu Declarația de Independență de la 27 august 1991, iar România odată cu 22 decembrie 1989, reunificarea s‑ar fi produs imediat, cu atât mai mult, cu cât de la Washington se dăduse undă verde…”. Dar nu: ambele părți au constatat, chiar de a doua zi, că independența și schimbările de regim de la București și Chișinău au fost simple ficțiuni istorice. Tot ce a urmat a însemnat instaurarea nu a democrației și a libertății, ci a unui regim ficțional, cleptocratic, pe ambele maluri ale Prutului, menit să reprime, mai departe, centrele de lumină”); despre Pactul Ribbentrop‑Molotov, semnat în 23 august 1939, unde Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina de Nord au fost rupte de la statul român; despre cultura istoriei și limba română din Basarabia, precum și din alte ținuturi românești; despre distinșii scriitori și personalități basarabene precum Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Mircea Druc, Ion Ungureanu etc., care au luptat mereu pentru valorile naționale românești și au gândit în spirit eminescian (pag.338); despre cultura religiei și sistemul de credințe, procese care în mod normal ar urma să se centreze pe sentimentul divinității, în acest context autorul face o remarcă: „Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care‑i împinge pe țari și cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorțului dintre cultură și putere” (pag. 166); despre presa și primul ziar fondat în Basarabia, aici autorul cărții difuzând informații prețioase, pagina 192: „În scrisoarea târzie, din 1930, către bătrânul Ion Codreanu, fostul membru al Sfatului Țării, Stere aprecia: „Basarabia de sub stăpânirea țaristă a fost parcă mai îndepărtată și mai străină de Regat decât oricare colonie europeană din Africa sau Asia. / Nimeni mai bine ca d‑ta, Moș Ioane, nu poate ști cu ce greutăți a trebuit să luptăm ca să putem întemeia primul ziar românesc la Chișinău, să punem începuturile unei acțiuni naționale în Basarabia și să formăm măcar un grup de tineri adăpați la izvoarele culturii naționale – pregătiți pentru misiunea de apostoli în sânul norodului basarabean.”. Așa s‑a ajuns că până și cei știutori de carte nu auziseră vreodată de existența lui Eminescu, a lui Alecsandri, nemaivorbind de Creangă, Caragiale sau Coșbuc: singurii robi din lume, care nu au voie nici să citească o carte în limba lor, cum vă spune Take Ionescu”; despre istoria și cultura neamului românesc, cât și despre sentimentul de afecțiune al românilor basarabeni redat prin dragostea pentru țara și glia strămoșească română; dar și despre marea credință în valorile naționale românești, în valorile spirituale prin intermediul cărora se poate înlătura răul și ura, aspecte ce afectează destul de grav omul în dezvoltare și existență, cauza fiind nedreptățile și neajunsurile sociale, lupta pentru putere.

Cel mai dureros aspect abordat în lucrare este despre adevărul istoric, fenomen denaturat și falsificat constant la direct și indirect doar pentru a fi în contradicție cu realitatea, la acest capitol Theodor Codreanu comentează astfel: „Întreaga istorie a Basarabiei de sub ocupație rusească stă sub semnul rațiunii cinice, cu distincția făcută de filosoful german Peter Sloterdijk între kynism și cinism, între modul de a filosofa al lui Diogene și cel al Marelui Inchizitor dostoievskian. Probabil nu întâmplător legenda Marelui Inchizitor s‑a născut în spațiul rusesc, prin geniul lui Dostoievski. Cinismul, ca denaturare a kynismului antic, s‑a ivit ca distorsiune imperială în sânul creștinismului catolic medieval, când Biserica a creat instituția paralelă a Inchiziției, care, prin ororile ei, a trădat dogma Sfintei Treimi (temelie a iubirii creștine), ducând la ruptura dintre știință și filosofie, pe de o parte, și teologie, pe de alta. Încă Schopenhauer a înțeles că cinismul înseamnă o gravă încălcare a principiilor care fundează adevărul. Eminescu face un pas mai departe, vorbind despre falsificarea cântarului adevărului, chiar în legătură cu cinismul imperial țarist față de Basarabia (vezi cap. Basarabia dreptului). În istoria creștinismului ortodox, numai Rusia țaristă a concurat Inchiziția catolică. Dostoievski și Tolstoi au înțeles asta”. „Cinismul este o gândire în dublu referențial: una spui și alta gândești. (pagina 21-22, Cinismul imperial). Anume prin noțiunea cinismului, atitudine care sfidează regulile morale ale omului, Theodor Codreanu descrie tabloul real cum a fost realizată vânzarea Basarabiei în 1812, astfel fiind înfăptuită divizarea Moldovei: „Ruptura în două a Moldovei a produs o adevărată tragedie națională, oglindită în literatura cultă și în folclor. Simbolul acestei tăieturi istorice va deveni Prutul. Sate întregi au trecut râul blestemat de spaima „eliberatorilor”, încât până și generalul Pavel Kiseleff va scrie că „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească, grea pentru ei celei a noastre”. Scriitorul Constantin Stamati (1786‑1869), care a rămas, în 1812, la Chișinău, scria îndurerat, privind spre Prut: Mâhnit și pe gânduri stau posomorât/ Cu dor nespus/ Și’ntristat și dornic, trăind amărât/ Mă uit spre apus…/ Acolo‑i viața!/ Acolo‑i speranța!” (pag.33-34).

Theodor Codreanu în contextul Basarabiei eminesciene realizează concomitent și analiza literară a poemelor și compunerilor despre Basarabia și poporul român basarabean, scrise de Mihai Eminescu, corespunzător referindu-se: „Eminescu nu se mulțumește doar cu explicația unor asemenea acte de trădare, precum ale Moruzeștilor, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor românești de‑a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco‑dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul,”) și n‑au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte nații din Europa și Asia, deși înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În fața realității, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi și de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într‑un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăților”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într‑un fel, moștenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot  a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniți. Pe acest fond arhe‑mioritic s‑au născut și structurile statale românești, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s‑a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state românești, care nici ele n‑au cuprins întreaga românitate din juru‑le. Spre deosebire de statele puternice din Europa și Asia, românii și‑au croit organizarea statală după un soi de „democrație” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă e rezonantă, izbitor, cu matricea dezbinării mioritice a fraților care se ridică împotriva fratelui, moștenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain și Abel. Balada Miorița încifrează rezolvarea crizei sacrificiale, mitul devenind de o rară complexitate prin soluția creștină a nunții cosmice, specifică spiritului creștinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esențiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)” (pag.38-39, Răul dinlăuntru). Relatări de o înaltă apreciere, discursul literar fiind centrat pe procesele vitale ale unui popor, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale existenței umane formată într-o colectivitate – totul fiind o legătură indispensabilă cu existența sa istorică, având în relief aspectul suferinței morale, al dezbinării naționale, al neunirii de neam etc. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul moral-uman în relațiile dintre oameni și popoare, în cazul dat se intuiește relația dominantă din partea imperiului țarist slavon și supusul popor român din Basarabia.

În descrierile abordate Theodor Codreanu pune un accent forte pe latura de conștientizare a proceselor identitare ce sunt atât de importante în viața și coabitarea socială a unei națiuni, iar pentru ca cetățeanul simplu muritor din societate să înțeleagă corect acțiunile respective atunci Domnia Sa valorifică în mod detaliat și sentimentul de credință autentică în valorile spiritualității, valori ce sunt parte componentă din procesele afective umane/ procesele afective naționale. Cuprinsul lucrării „Basarabia eminesciană”, în ansamblu, este o monografie științifică de o pondere aparte, cu cifre, date și nume concrete despre personalități, scriitori, intelectuali și politicieni din Estul Europei și Eurasia – imperiul rus, cât și din unele țări din Vestul Europei, perioada secolului XIX – XXI și nu numai, relatări de o mare semnificație și importanță istorică, cu trimiteri la evenimentele istorice ce au avut loc în perioada țaristă rusă și până în zilele de astăzi, cu tangență la ținutul basarabean care continuă să fie subjugat de dominația imperială dinspre răsărit. Prin prisma tuturor expunerilor este prezent și mesajul marelui Eminescu,  care reprezintă integritatea și bogăția spirituală a națiunii române, – Mihai Eminescu fiind identitatea nobilă a neamului românesc. Printre altele, autorul cărții, Theodor Codreanu, consideră: „… între toți marii intelectuali români, Eminescu a fost acela care a iubit și a înțeles în toată pro‑ funzimea Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le‑a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci și străbătându‑le cu picio‑ rul și cu alte mijloace, cum n‑a mai făcut‑o altcineva. Bucovina i‑a fost, desigur, cel mai aproape de viață și de suflet, poetul considerându‑se plămadă a Bucovinei: „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu e bucovinean. Un grec ca Vogoride n‑a fost în stare a‑l face cetățean…”, evident – cetățean român” (pag.11-12, Un număr nefast). Totodată, Theodor Codreanu face trimitere și la cuvintele spune de Horia Vintilă: „Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului”(Vintilă Horia, Peste o sută de ani, tot Eminescu!, în „Stindardul românilor”, nr. 25‑26, 1989) (pag.273, Vă așteptăm de 22 de ani!).

Deci, personalitatea și identitatea marelui scriitor Mihai Eminescu va fi veșnic simbolul distinct al poporului român și al culturii naționale românești, iar opera eminesciană va fi la nesfârșit punctul de reper pentru fiecare scriitor român de azi și de mâine.  Prin contribuția distinsului Eminescu literatura româna nu numai că s-a promovat sau că a fost recunoscută în cultura universală, dar, în același timp, se poate spune că opera eminesciană a dezvoltat la cele mai înalte culmi cultura și literatura româna în contextul culturii universale. La rândul său, renumitul scriitor și eminescolog Theodor Codreanu, cu lucrarea în cauză, a valorificat și mai mult procesul evolutiv al istoriei, culturii și literaturii române, astfel remarcându-se profund prin arta cunoasterii, însumând în sine expresia muncii intelectuale ce este materializată prin noțiunea de a satisface necesitățile spirituale și intelectuale ale individului din societatea română, dar și pentru toți românii de pretutindeni. Drept urmare, Basarabia eminesciană este o lucrare oportună și de o importanță extraordinară pentru națiunea română, scopul principal al acestei lucrări fiind de a istorisi realitatea trăită în țara românească și, nu în ultimul rând, în Basarabia – ținut românesc; destinația finală fiind de a elucida conținutul obiectiv al evenimentelor istorice petrecute de-a lungul timpului prin intermediul cărora se conturează, în mod evident, existența și identitatea poporului român basarabean între dominații străine, dar, cu mare regret, și între conaționalii mancurți și trădători ajunși în capul puterii. În viziunea autorului, opera literară „Basarabia eminesciană” rămâne a fi cheia destinului României, sau, cum spune Eminescu, o „cestiune de existență pentru poporul român” (pagina 7, În loc de argument).

Basarabia eminesciană transmite în mod clar mesajul despre identitatea istoriei, culturii și a limbii române din ținutul basarabean. Apariția respectivă este o lucrare academică și literară de mare prestigiu, care merită a fi lecturată de întreaga colectivitate românească și nu numai. În evidență sunt plasate conținuturi extraordinar de interesante ce sunt pătrunse de spiritul național românesc, – totul reprezentând o chemare întru valorificarea sentimentului autentic pentru neamul român din Basarabia, dar și al tuturor românilor de pretutindeni. Așa fiind, Theodor Codreanu, scriitor celebru din România, după nenumărate opere literare și istorice, și de această dată a reușit să pună în lumină o lucrare de excepție, o lucrare monumentală care fascinează și impresionează atât prin denumirea sa neobișnuită, cât și prin conținutul minunat, plin de semnificație ce uimește și produce numai admirație. Basarabia eminesciană este opera literară care completează în mod distinct patrimoniul cultural al națiunii române.

De menționat, celebrul scriitor Theodor Codreanu de-a lungul anilor a pus în lumină opere literare de mare valoare, elaborate pe cele mai moderne tehnici din arta scrisului, cu conținuturi nespus de frumoase care provoacă veritabile satisfacții pentru publicul cititor.

Revista Floare Albastră a Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Varatic