ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!

„În calendarul nostru, după Mihai Eminescu (15 ianuarie) și după Dragobete (24 februarie), urmează Lucian Blaga, filosoful de Primăvară (9 mai), pe care îl sărbătorim de obicei la Sebeș-Lancrăm.” - Acad. Alexandru Surdu, Gânduri despre Lucian Blaga

Lucian Blaga, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român, s-a născut la 9 mai 1895, la Lancrăm, Alba, ca al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (născută Moga) și a încetat din viață la 6 mai 1961, la Cluj, fiind înmormântat în curtea Bisericii ortodoxe din Lancrăn, amintește Ziarul Unirea.

 

În anul 1901, a început școala primară în satul natal, apoi între 1902-1906 a urmat Școala Primară Germană din Sebeș. La absolvirea Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, în anul 1914, a prezentat Teoria relativității (restrânsă) a lui Albert Einstein. S-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu și Oradea, asemenea altor ardeleni, pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Între anii 1916-1920 a studiat Filosofia și Biologia la Viena, absolvită în 1920 cu teza de doctorat Kultur und Erkenntnis (Cultură și cunoaștere). Tot aici o cunoaște și pe viitoarea soție, Cornelia Brediceanu, studentă la medicină. Stabilit în Cluj, a candidat pentru un post în învățământ la Universitatea din Cluj, dar nu a fost acceptat.

A colaborat cu articole și eseuri la mai multe reviste: „Patria”, „Voința”, „Gândirea”, „Adevărul literar și artistic”, „Universul literar”, „Cuvântul”.

În anul 1926 a fost numit atașat de presă la Varșovia, din acest moment începând o fructuoasă muncă în diplomație. A fost transferat ca secretar de presă la Praga și la Berna între anii 1928-1932, apoi la Viena între 1932-1936, unde a îndeplinit misiunea de consilier de presă pe lângă Legația română, ulterior fiind transferat din nou la Berna.

În anul 1937 a fost ales membru plin al Academiei Române, în aula căreia a rostit celebrul discurs de recepție, intitulat Elogiu satului românesc. În același an a fost ales, pentru numai câteva săptămâni, ministru subsecretar de stat la Ministerul de Externe, apoi în anul 1938 a fost numit ministru plenipotențiar la Lisabona unde a rămas până în anul 1939 când, în urma unui concurs a ocupat un post de profesor la Catedra de Filozofie a Culturii, la Universitatea din Cluj, creată special pentru el, unde a rămas până în 1948. După reforma învățământului a fost destituit, cariera didactică fiindu-i brutal curmată de adversitatea proletcultiștilor întunecatei epoci bolșevice. Nemaiputând preda a devenit cercetător la Institutul de Istorie și Filozofie din Cluj (1949-1953), apoi la Secția de Istorie Literară și Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj (1953-1959).

Lucian Blaga a publicat mai multe volume de poezii, volume de eseuri și studii, traduceri, piese de teatru: versuri – Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1942); aforisme – Pietre pentru templul meu (1929), Discobolul (1945); teatru – Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), Faptă și Înviere (1925), Meșterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Arca lui Noe (1944) și două volume antologice – Opera dramatică (1942); articole, eseuri și studii – Cultură și cunoștință (1922), Filosofia stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Fețele unui veac (1925), Ferestre colorate (1926), Daimonion (1926), Diferențialele divine (1940), Despre conștiința filosofică (1947), Aspecte antropologice (1948). Din anul 1930 și-a început elaborarea și publicarea operei filozofice: Trilogia cunoașterii: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică (dedicat lui Nicolae Titulescu), Cenzura transcendentă (1930-1934); Trilogia culturii: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii (1935-1937); Trilogia valorilor: Știință și creație, Despre gândirea magică, Religie și spirit, Artă și valoare (1938-1942). Traduceri – Intermezzo românesc (1931), Faust (1955), Nathan înțeleptul (1956), Din lirica universală (1957), Opere (1958); trei antologii, două după Eminescu, Poezii lirice (1923) și una din Alecu Russo, Cântarea României (1924). I-au fost publicate postum: volumul de versuri Poezii (1966), o piesă de teatru Anton Pann (1964), patru volume de articole, eseuri și studii Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1966), Zări și etape (1968), Experimentul și spiritul matematic (1969), Isvoade (1972), Ceasornicul de nisip (1973), volumul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor (1965), o Antologie de creație populară (1966), un volum de traduceri Din lirica engleză (1970), Corespondență A-F (1989), romanul Luntrea lui Caron (1990).

„Și nimeni altul decât Lucian Blaga n-a mai reușit să descrie mai bine aspectele ondulatorii ale Spațiului mioritic, de dealuri și văi line, de murmur de izvoare, de mângâierile blânde ale doinelor pentatonice, cum nu se mai aud în alte părți de Lume, așa cum se aude sunetul de corn din leagănul Sufletului Românesc care mai copilărește încă în fiecare Primăvară pe plaiurile carpatine și se mai joacă alergând pe adierea vântului de Dragobete prin Grădina Sfântă a Maicii Domnului. […] Îți trimitem Bade al nostru carte, că tare ne e dor de tine, că tare ești departe. Ca semn de aducere aminte și de neuitare. Ție Filosof al Primăverii și al Seminței Roditoare. Și de greșirăm cu ceva, ne fie cu iertare, căci am făcut-o numai din Iubirea de suflet Românesc, de Spațiu mioritic și de plaiuri carpatine cu Doine și Mioare.” (Acad. Alexandru Surdu, Gânduri despre Lucian Blaga).

Citiți aici LUCIAN BLAGA - SPAȚIUL MIORITIC

CONVORBIRI MIRCEA ELIADE CU LUCIAN BLAGA

 

Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decat actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească — laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea fața de nesfîrșitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încîntă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creației.

Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului, la pensiu­nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sînt numai copaci bătrîni și grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului și coboară pînă jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zărește, în diminețile frumoase, Jungfrau. Privirea se așază peste coperișurile roșii ale caselor invadate de grădini. Totul se cațără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuștii. Și atunci cînd plantele nu se mai pot înălța pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cit mai sus. Balcoanele și ferestrele sînt încărcate  cu  mușcate roșii…

Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în fața ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi­rabil loc de visat, de meditație. Și este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme, îmi mărturi­sește Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gîndindu-mă la „sistemul”‘ meu… înainte vreme citeam foarte mult, și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gîndit și scris sistemul meu de filosofie, cînd voi putea din nou citi pînă la istovire…

CULTURĂ ȘI METAFIZICĂ

Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvînt, și te privește în ochi, concentrat — dar ai senzația că privirile lui trec peste tine, și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, să întîl-nești și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la București, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversație. Ramîne tăcut în mij­locul celorlalți, și tăcerea aceasta se prelungește cîteodată tul­burătoare. ..

— Sînt încă la vîrsta care îmi permite oricît  de multe și de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, «a un excelent mijloc de verificare a „bărbăției” unui om de cul­tură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și „influențele”, sînt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate, și [au] o foarte aproximativă forță de creație — sucombă „in­fluențelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalți — și mă gîndesc la un Cantemir, la un Hașdeu, la un Eminescu — ies din această probă de foc întăriți, și personalitatea lor se rotun­jește mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul și universalismul sînt notele dominante ale structurii culturii românești. Și sint bucuros că verific încă o dată această observație a mea chiar în cazul dumi­tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, cîte probleme ai atacat: logică, teoria cunoașterii, teologia, morfologia culturii, metafizica. . .

—  Și  vor veni  în  curînd  și  alte  probleme,   adaugă  Lucian Blaga. Nu pentru că țin cu orice preț să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfășoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoașterii și a culturii, încheiate și tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii și moralei, și apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o  mare importanță metafizicii,  ultimul volum al fiecărei trilogii încercînd o încununare a celorlalte și o valorificare meta­fizică a problemelor dezbătute.. .

—  Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descope­rind,  bunăoară,  garnitura categoriilor  subconștientului.

Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. îmi dai voie să-ți spun că eu văd și în această sete de creație filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii românești moderne? Curajul creației și obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiție a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală și românească a existenței. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări și rară vocație metafizică sint cunoscute tuturor studenților de la 1920 încoace — dumneata  înalți  cultura   românească   pe   adevăratul   său   nivel.

Vasile  Băncilă  a avut  dreptate  dîndu-te  ca pildă  de „energie românească”…

Vasile Băncilă este cel mai prețios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gîndesc la generația tînără, eu nu am de ce mă plînge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa­tie… Spuneai însă adineauri că ți se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte știu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpînesc în întregime istoria filosofiei, pînă în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spu-nîndu-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…

— Cred că în acele cercuri nu ești citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în țară. Pentru că, dacă ți se poate reproșa  ceva,  deocamdată,  este tocmai  efortul  dumitale neodihnit de a gîndi toate lucrurile de la capăt, și de a dobîndi rezultate atît de originale încît adeseori surprind și paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunînd despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sînt decît comentarii asupra cărților lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deși (*In text deci) în Orizont și stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre acești gînditori și poziția  dumitale.  Descoperind  matca stilistică în inconștient, și nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul  culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în  istorie,  înzestrat  cu  un  anumit  destin  biologic  și avînd, deci, o anumită limită de vîrstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, și că nu poate fi explicat printr-o singură valență — dumneata te deosebești net de acești gînditori contemporani.

Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundațiilor Regale Geneza metaforei și sensul culturii, lucrurile acestea sînt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlnește la vreun autor.

Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu­lui în Univers. Este vorba de o mutație ontologică, mutație care deosebește pe cm de celelalte animale, și care e rezultatul eforturilor omului de a-și revela Misterul. Omiul singur este creator de cultură, și aceasta datorită trăirii sale intru mister și revelare. Omul, încercînd să-și reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăiește — creează cultura. Nu-ți pot rezuma toate con­cluziile cărții mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ți spun că eu consider stilul ca o intersecție a două finalități; pe de o parte omul încearcă să-și reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frînele transcendentale, zădărnicește această încercare tocmai pentru a menține echilibrul în Univers, și a sili pe om să-și reali­zeze condiția sa de creator de cultură. Matca stilistică așa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespon-dente categoriilor conștientului — este frîna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui,   revelînd   și   creînd misterul…

—  Dintr-un  fragment  publicat  într-o  revistă,  întrerup  eu, înțeleg că oferi o cu totul altă explicație deosebirilor dintre cultură și civilizație, care au dat atît de mult de lucru gînditorilor și istori­cilor  din  ultimii  douăzeci  de  ani.

—  Intocmai. Cultura răspunde existenței umane Intru  mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței intru autoconservare și securitate. între  ele nu  există  deosebiri  de vîrstă biologică, așa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrînind, în civilizație — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; și ca atare poartă constitutiv o pecete sti­listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe cîtă vreme civi­lizația este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securității și autoconservării, și n-are intenția să reveleze un mister.  De aceea civilizația poate avea o   pecete   stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con­fortul și securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se im­pregnează prin imitație,  printr-un  soi  de  mimicry, de  semnele unui stil…

— Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, și bine întemeiată. Ceea ce mă îneîntă și mai mult, este importanța pe care o acorzi finalității, problemei  teleologice  în genere.

Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atît de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărțile mele, și mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc   dezlegarea  acestor  întrebări.

PROBLEMA MORȚII

— Filosofia,  ea însăși,  mi se pare zadarnică  dacă nu  dez­leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dra­gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o  vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi, șovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții.   Pentru  mine.  cel  puțin,  s-au  făcut  nenumărate  greșeli în  dezbaterea  acestor  probleme.   Filosofii   au  atacat   problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beati­tudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrșitul lumii, adică pînă la ieșirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă privește, cred că în toate religiile, ca și în superstițiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experiențe, străvechi, care astăzi, în actuala condiție mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etno­grafie — documente, urme   de   experiențe   concrete,   cu   ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică  a  supraviețuirii  sufletului,  lăsînd  deschisă  problema  ne­muririi …

Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere, răspunde Lucian Blaga. Iți mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morții. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, și deși mă gindesc, firește, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificație decît pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și intîlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duși”. De aceea nici durerea în fața morții nu este atît de tragică, la sat. îmi amin­tesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniștit, împăcat.. .

— Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar și în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală pe care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrșește un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică. ..

SATUL - CENTRUL  LUMII

—   In  cartea  mea,  „Geneza  metaforei și  sensul   culturii”, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltînd  tocmai  această conștiință de care dă dovadă săteanul că trăiește în centrul Lumii. Geografia în care își fixează săteanul locuința, este o geografie mitologică. Viața satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

—   Imi dai voie să-ți spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuința e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stîlp este considerat „axa Universu­lui”. Vechile orașe — Babilon, Roma, Ierusalim,  Bankok  etc. — sînt și ele, în conștiința locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.

Orășenii au pierdut această conștiință de-abia la începutul timpu­rilor moderne,  odată cu revoluția industrială….

—  Problema are pentru mine o atracție cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în  care e situat satul, de la conștiința naivă a săteanului că se afjâ.în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vîrstele adoptive”, și prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră și cultura minoră. „Vîrsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vîrsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sînt creatori  de istorie și cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart,  Rimbaud.  Cultura minoră este creația oamenilor care au ca „vîrstă adoptivă” copilăria; o conștiință naivă, cosmocentrică, fără simțul perenității. Am arătat toate lucrurile acestea, pe-larg, In primul capitol al cărții mele. Mi se pare foarte greu de precizat, insă,  dacă  una  din  aceste culturi — majoră  sau minoră — este superioară   celeilalte. Fiecare din ele au calități și defecte care le sînt proprii. Lin luciu este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vîistă, car avînd toți ca „vîrstă adoptivă” copilă­ria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”,  spre cultura majoră. Ea este autonomă, și poate exista mii de ani de-a iîndul, fsiă să se transforme — cum cred gînditorii  morfologiei  ciganiciste — într-o  cultură  majoră.  Este drept că aceste transfoimări au loc cîtecdată,  dar ele nu sînt necesare, nici fatale…

DESTINE ROMÂNEȘTI

Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumitale, românismul și naționalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atîtea cărți, creației culturale. și eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator — mi se par nu numai prețioase, dar și absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naționaliștilor români. Opera dumitale, literară și filosofică, este atît de rotunjită și atît de „românească”, încît nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că ești „livresc” și „occidentalizat”. Și cu toate acestea, dumneata definești omul: creator de cultură, și cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui om este această forță de creație. Am spus și eu, de nenumărate ori și în felurite chipuri, cam același lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, și de aceea mă bucur, știind că ele vor fi primite  cu mai mare ușurință…

—   S-au făcut, și se vor mai face confuzii în această dez­batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gîndesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei cul­turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să  nu creadă în eficiența creației culturale…

—  Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeași valorifi­care optimistă a culturii, pe care am dobindit-o și eu, plecînd de la cu totul alte premise. Cercetînd simbolismul funerar la anumite popoare primitive și arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morții și „eternității”. Cult ura începe prin a fi o prelungire a vieții, o promovare a principiilor creatoare și vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristețea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viața omului „primitiv” — este tocmai acest act al creației de cultură. Departe de a despărți pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosu­lui — cultura solidarizează pe  om, în același timp cu Viața și Eternitatea.. .

—  Omul nu devine om aecit încercind să-și reveleze Misterul, adică creînd cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viață, nu are. Chiar și atunci cînd încearcă să se dezlipească de viață, de; istorie, și să se „mintuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experiența care le precede, sînt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic și participă la o matcă stilistică….

—  De aceea nu văd destinul României decît ca un destin cultural — adaug eu —, valorificînd adică existența, „experiența românească”, prin creații spirituale. De forța creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spațiul Mioritic, dumneata ai încercat să găsești matca stilistică a acestor forțe creatoare.  Iti mărturisesc că eu sînt impresionat de omogenitatea lingvistică și culturală a culturii populare românești — iar pe  de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se­pare că realitățile acestea istorice ne indică precis drumul pe care-îl va urma cultura românească modernă — și pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen­tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

—   Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca „vîrstă adoptivă” copilăria.   Un copil trăiește cosmocentric. Țăranul de pretutindeni, dar mai ales. țăranul român — care se păstrează și astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreț, zidar. Firește, există și la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puțin riguroasă ca la oraș. Viața satului e totalitară și cosmocentrică…

—   De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore și participă la „vîrsta adoptivă” a maturității, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaștere. Eu văd în „sistemul” dumitale  unul  din  semnele  care  vestesc  acest  „om   universal” românesc…

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11

Reprodus după

PROFETISM ROMÂNESC

România în eternitate

Editura „ROZA VÎNTURILOR”
București 1990