Micile mostre de viață (București, Editura PRINTECH, 2020, 70 p.), apărute anonim sub o copertă pe care a fost copiată color icoana Elenei Murariu Pomul vieții și punctate de cinci desene alb-negre ale Alexandrei Bucă, inspiră cititorului o stranie liniște, ca aceea obținută după un canon de rugăciune săvîrșit un ceas și jumătate (cît a durat pentru mine lectura cu creionul în mînă – veche deprindere profesională care, probabil, nu mă va părăsi pînă voi muri); ori ca aceea după o datorie cotidiană împlinită.

Banalitățile consemnate jurnalier-narativ îți picură în suflet și gîndul la vastitatea copleșitoare a lumii, cu forfota ei de nedescris, cu infinitatea de trasee existențiale – puține intersectate fulgurant-semnificativ, majoritatea ratate dintr-un fel de menajare pogorîtă de Sus, spre a nu ne sminti. O dare de seamă similară vom da, cu siguranță, fiecare dintre noi, la vremea potrivită; poate că unii o avem deja însăilată ori chiar temeinic alcătuită, în funcție de numărul talanților încredințați de Creator; depinde însă, pentru fiecare, în ce moment anume vom fi chemați la Secretariat să o depunem primind în schimb un anume Număr de înregistrare – CODUL-NUMERIC- PERSONAL-CEL-ADEVĂRAT.

Ridic, aici, obiecțiunea la dorința unora de a cunoaște numele real al autoarei micii publicații că goana pentru ieșirea din anonimat, altfel exprimat pentru celebritate (ceea ce este o dovadă puerilă a vanității), este exemplar anihilată de autoarea-monahie, pre numele său mirean Daniela, care și-a încredințat manuscrisul fără semnătură editurii. (Ah, cum o invidiez pentru această dovadă de smerenie!). Accentul e mutat astfel pe inspiratorii schițelor de portret: străbunica Ștefana, trecută la Domnul Iisus Hristos după împlinirea a nouă decenii de viață împlinită cuviincios; domnul Varna, profesorul de limba română din gimnaziu (combinație reușită între extremele blînd-sever, emanînd o duioșie părintească față de elevii săi); domnul Manole, profesor și el – fără a i se fi precizat specialitatea; sculptor fiind, deduc a le fi predat gimnaziștilor desenul din vechea programă școlară (om care-i introducea pe copii într-o lume a spiritului, a delicateții sufletești, a frumosului și autenticului, a comunicării reale între oameni); domnu᾽ Teodorescu, suplinitor de limba engleză (absolvent de filosofie, căsătorit, tată a cinci copii); Stoican, profesorul de filosofie, scriitor (spunea lucrurile degajat, cu umor, dar profunzimea din spatele lor îți mișca adînc sufletul [...] filosofia lui de viață: să iei lucrurile ca „date"); doamna din troleu (ortodoxă trecută la catolicism: „Am preferat să am un copil catolic, cuminte, decît un copil ortodox cu probleme"); doamna cu patul (după cunoștințele biblice pe care le avea și după „aerul" ei am presupus că e sectară [...] absolvise două facultăți și avea șase copii); un rocker („Ce să fac? Ce vrea Dumnezeu, aia fac!"); doi băieți, probabil studenți („Și de păcate, cum să mă spăl?"); Cristian Popescu (poetul) („Subsemnatul Cristian Popescu am adunat și azi, de dimineața pînă seara, negru sub unghie. Negrul de sub unghii crește văzînd cu ochii, cuprinde inima, pleoapele... În curînd am să-i simt deja gustul în cerul gurii"); nenea Mitică, alcoolicul frate al tatălui unei cunoștințe a autoarei (mort îngenuchiat, cu fața spre icoană); Gheorghe zis Pașa, unchiul unei prietene a autoarei, Ana („Inima – ca o cupă ridicată deasupra zilei").

Încă o precizare: cînd am scris banalități – căci despre astfel de aspecte este vorba în cărticică – n-am gîndit peiorativ termenul, fiindcă oare nu sub umbrela acestor fapte cotidiene obișnuite ni se desfășoară viețile majorității dintre noi?...

À propos de portrete: am avut un profesor în liceu care m-a adoptat spiritual, Enache Nedela. Am păstrat cu el o prietenie adîncă pînă ce-a trecut la cele veșnice. El îmi spunea adesea: „De ce să condamnăm mediocritățile? Ele formează majoritatea semenilor noștri!"

În locurile unde fusese izolat la domiciliu de regimul comunist – prefigurare a măsurilor „profilactice" luate pentru mulți dintre noi de inșii spălați pe creier care ne guvernează astăzi –, Constantin Noica le vorbea cîteodată discipolilor săi despre băcan, ca ins inferior intelectualmente, dar necesar.

S-a putut trăi vreodată, se poate trăi astăzi, se va putea trăi, oare, mîine fără aportul mediocrităților, precum acela al băcanului invocat de filosoful „devenirii întru devenire" și al „devenirii întru ființă"? Oricît de avansat ai fi în lecturile științifice și literare, oricît de înalte ți-ar fi preocupările, abilitățile și îndatoririle publice, sînt de părere că răspunsul la această întrebare este Nu!

Paremiologia îmi confirmă: „omul potrivit la locul potrivit" și „omul sfințește locul" (a se reciti și pilda talanților).

Biblia învață: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sînteți în Iisus Hristos" (Galateni 3,28). Înțeleg afirmația Sfîntului Apostol Pavel adaptată zilelor noastre astfel: odată botezați, oamenii intră în familia cea vie a Sfintei Treimi, fiindu-i fiecăruia deschisă posibilitatea dobîndirii asemănării cu Dumnezeirea dar condiționată de alegerea Căii către Viață arătate întru Adevăr de Mîntuitorul. Orice privilegiu, orice clasificare, orice ierarhie omenească devin inoperante. Bogați și săraci, femei și bărbați, mareșali și soldați, prinți și cerșetori, purtîndu-și fiecare crucea și mărturisindu-L, devin una în Hristos, așa cum se cîntă în Bisericile noastre ortodoxe „Cîți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat".

Acesta mi se pare mesajul profund al cărticelei maicii cu numele mirean Daniela.