Săptămîna Mare a început, cu un anunț, ce scutură de praf vechea dezbatere despre ce mai e valoros pentru noi, într-o lume acaparată de patimi materiale: pictorul Dinu Pacea, fiul marelui expresionist Ion Pacea, avea termen în dosarul de evacuare din propriul atelier, la cererea Uniunii Naționale a Artiștilor Plastici.

Felul în care se va tranșa chestiunea poate că nu privește doar părțile, în contexul mai amplu al "cancel culture", despre care se tot vorbește, chiar dacă mai mult pe la colțuri de rețele sociale. Poate că de modul în care se va soluționa dosarul va depinde cum vom percepe noi, toți, lumea, pe mai departe. Una rece și țeapănă, ca un cadavru, insensibil la mugurii primăverii. Ori una vie, decisă să respire liber și să mai crească...

"Starea. Aripa. Zborul"

În atelierul lui, din strada Ermil Pangrati, din București, Dinu Pacea pictează de-o viață - timp ce se măsoară în mii de nopți de veche, deasupra pânzelor, ca de corăbii, întinse, peste care suflă duh de viață creatorul însuși. Căci creator trebuie să fie și artistul, care, din tușe de penel, naște lumi noi, pe care le înzestrează cu propriul suflet, după chipul și asemănarea sa.

"Starea în care pictezi e totul. Poți picta un suprarealism superb, dar dacă nu e în Stare, e plat, n-are energie", mi-a spus Dinu Pacea, trecîndu-și degetele prin părul răvășit, cînd i-am trecut pragul. "Începi să transmiți, cînd intri în Starea aceea complexă, căci cuprinde și dragoste, și hărnicie, printre multe altele. Și, atunci, doar în Stare, faci totul dintr-o dată. Îi mai spunem inspirație și e fantastică!".

Dar starea interioară își trage seva din starea exterioară, ca rădăcinile unui copac, din miezul pâmântului. Profanii îi spun mediu, iar artiștii îi zic "atelier" sau "studio" ori, mai simplu, "locul meu": "Orice artist își creează un micro-climat în care se sedimentează, cu anii, memorie. Memoria se reflectă în mine și îmi dă energie".

Cu alte cuvinte, "locul lui", din Pangrati, e o acumulare de energii și amintiri, înțesat de pânze pictate, ca aripa de pene. Aici, Dinu Pacea zboară. Adesea. ca un fluture de noapte, în jurul lămpii aprinse, gravitând in jurul conceptelor de libertate, adevăr, iubire.

"Vin la atelier, seara, ca la fabrică", îmi spune zîmbind, pentru ca la întrebarea "Dar de ce nu, ca la biserică, ca sa te rogi, pictînd?", să-mi răspundă senin: "Pentru că sînt un păcătos… ".

Atelierul e deci purgatoriul lui, mai înainte de a-i fi paradis. E locul în care artistul exersează mîntuirea, mai ales in vremuri tulburi, cum sint cele din ultimii trei ani, care ne-au afectată pe toți, dar mai presus, cele din ultimii doi, care i-au amenințat adăpostul, si, odata cu el, starea, aripa, zborul: "Uite, unii vor sa imi ia atelierul, alții mai stiu eu ce… toată treaba asta a fost benefică pentru mine. Ei m-au ajutat sa ma fac mai cunoscut decit eram. Si le pot mulțumi pentru asta!”…

Cum reușește sa zboare artistul mai sus de temeri, mai presus de obidă, mai amplu decît ranchiuna? Va invit sa aflați, ascultându-l, in continuare, in podcastul pregatit de ActiveNews. Va va vorbi despre inspirație in vremea pandemiei, despre libertăți in timpul restricțiilor, despre mijloace de autoprotecție energetică pe care le practica, dar si despre speranța, intr-o lume, care pare ca si-a pierdut reperele cu totul. Daca ar fi fost sa poarte un nume, interviul s-ar fi numit: ”Dinu Pacea, portret al artistului la a doua tinerețe: <<Mult a fost. Puțin a rămas. Dar puținul asta e cel mai important>>”.

Audiție plăcută: