„– Angheluță cum era? Vorbiți-ne puțin despre el...

– Uite, ca să îți dai seama... Îmi aduc aminte că avea un obicei: venea dimineața la atelier, ne deschidea, începeam să pictăm, el pleca și, până după-amiază, nu ne mai deranja. Dar apoi venea și ne punea pe fiecare să analizăm ce am lucrat. Bun, și, într-o zi, nu mai știu ce se întâmplase prin țară, în atelier era frig, noi eram înghețați, înfometați... Și a venit Angheluță, să audă cum ne analizăm lucrările... Dar toți tăceam. „Hai fraților, vorbiți odată! Ce ați pățit? Ce aveți azi?", zice. N-avea nimeni chef să facă nicio analiză. În cele din urmă, cu o întârziere foarte mare, m-am hotărât să vorbesc eu, fiindcă era deja penibil față de el, nu făcusem niciodată nazuri la analizele propriilor lucrări. Și, după ce am făcut analiza, care era așa, o treabă de rutină, Angheluță mi-a oferit un fel de compliment și mi-a zis că a fost foarte interesant tot ceea ce am spus și că el pronostichează că voi ajunge ori profesor ori critic de artă. Iar eu, plictisit și supărat, i-am răspuns nu mai are nicio importanță ce voi ajunge, contează doar că noi suntem foarte supărați. „Dar ce s-a întâmplat? Am simțit eu că-i ceva în neregulă cu acest refuz al analizei... Despre ce e vorba? Ce simțiți? Ce s-a petrecut aici?" m-a întrebat. Atunci i-am explicat că noi, cei care am terminat „Tonitza", unde pictam în fiecare zi, de dimineață (că după-amiaza aveam celelalte cursuri), noi care la „Tonitza", în anii mai mari, ajunsesem să pictăm semi-nuduri și nuduri, chestii care, de fapt, erau teme de facultate, nu de liceu, noi care făceam crochiuri chiar din clasa a VIII-a, fiindcă aveam modele care ne pozau, nu credeam că tocmai noi vom ajunge, în facultate, să repetăm de la capăt absolut tot ce am făcut în liceu, să nu ne învețe nimeni absolut nimic în plus.

– Am înțeles că și acum este tot la fel...

– Nu știu dacă lucrurile nu s-au schimbat... Nu sunt sigur...

– Am prieteni acolo care spun că la fel se întâmplă și acum...

– Nu știu, n-aș băga mâna în foc...

Dar, pe atunci așa era. Acum, sigur că, mergând pe la biblioteca facultății și tot învârtind cărțile de acolo, unele dintre ele fiind din vechiul fond al bibliotecii, sigur că am dat și de cărți care existau acolo din perioada interbelică, cărți vechi ce povesteau, de pildă, de curentele artistice de la Paris.  Problema era că, din cauza faptului că nimeni nu ne explicase niciodată nimic despre aceste curente, foarte multe din reproducerile existente în aceste volume nu le înțelegeam. Așa că stăteam liniștiți gândindu-ne că va veni rândul cândva, în anii finali ai facultății, să parcurgem la Istoria Artelor și aceste curente și picturile alea, acre pentru noi erau de neînțeles. Ca să descoperim în cele din urmă, întrebându-l pe colegii din anul VI, că nu vom primi niciodată explicații despre acele curente. Așa că tristețea a fost teribilă fiindcă am realizat că, și la facultate, nu făceam altceva decât să repetăm aceleași lucruri învățate în liceu deoarece „se terminase benzina". Adică am învățat să construim obiecte și oameni, am învățat să-i colorăm, să-i desenăm, să-i valorăm, să-i modelăm și cam atâta au vrut profesorii noștri de la noi. Cam asta era tot. Și ăsta era adevărul. Apoi trebuia să devenim niște slugi care vor face propagandă vizuală toată viața! Ce artă... Arta adevărată este arta realist-socialistă, arta din care și țăranul și muncitorul să poată înțelege mesajul politic și social, mesajul „Omului nou"! Prostii de genul ăsta.

– Și Angheluță ce a răspuns când i-ați spus toate astea?

– Ce să spună... Ne-a privit și apoi a început să ne transmită foarte discret, cu grijă să înțelegem mesajul lui, a început să vorbească cu un cod cifrat ca să ne facă să pricepem că, de fapt, el ne înțelege foarte bine dar datoria lui este să se țină de programă, că nu poate să încalce programa fiind angajat, salariat al Institutului. "

 *

„– La Țuculescu cine era student?

– Țuculescu n-a fost profesor la noi fiindcă el era doctor la Spitalul „Cantacuzino", spital care apoi a fost demolat, deși era o clădire istorică, în Piața Unirii, vis-à-vis de magazin, unde acum este blocul acela lung. Acolo era spitalul și acolo profesa Țuculescu. Dar el, în același timp, era și cercetător biolog și, îmi aduc aminte, una dintre lucrări o susținuse la un congres la Bruxelles unde a avut un succes răsunător. Așa că el își vedea de munca lui de medic. Îmi aduc aminte că, în fiecare vară, se căra cu o mulțime de sticle – nici nu știu cum le căra fiindcă, pe vremea aia nu aveai ocazia, ca acum, să mergi cu mașinuța.

– Și nu erau nici pet-uri...

– Așa este, erau sticle adevărate, de sticlă. În casa lui, în sufragerie, era o pădure de sticle ce ocupau un colț al sufrageriei, iar toate sticlele alea erau umplute cu mâl și apă luată din diferite locuri, apă pe care el o studia, desenând toate ființele alea microscopice din interior.

– Avea el răbdare să facă asta?

– Era extraordinar. Niciodată n-am văzut un om atât de vulcanic, un om atât de temperamental, care picta în forță, prin aplicări ale pensulei aproape izbite de pânză… De multe ori abandona pensula și lua direct, cu ambele mâini, tuburile, storcându-le direct pe pânză… Așa își așternea el culorile.

Trebuie să spunem că Țuculescu era un autodidact, nu făcuse nicio școală, nicio universitate, dar talentul I s-a manifestat de timpuriu. S-a apucat din vreme să lucreze dar sistematic, cum a făcut-o la maturitate, când nu putea rezista să nu lucreze în fiecare zi.

Interesant este că, atunci când a ajuns la apogeu, Țuculescu a fost dat afară din Uniunea Artișilor Plastici pentru că oficialitățile îl socoteau „pictor decadent". Cazul lui a fost singular, n-a mai existat niciodată o ființă care să fie dată afară dintr-o Uniune de Creație dintr-o asemenea stupizenie de motiv. Mai ales că, în Uniunea Artiștilor Plastici erau destui care erau cu 50 de trepte sub Țuculescu.”

Din volumul în curs de apariție „Dorel Zaica - Cu inima la tâmplă. Convorbiri cu Fabian Anton”

Foto: Cristina Nichituș Roncea