ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cu glas abia șoptit, se jelea poetul ”Mare e moartea, fără măsură/ Suntem ai morții cu râsul pe gură/ Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/ Moartea în miezul ființei/ Plânge în noi”.

O face cu un geamăt prelung pentru omul ca „ființă spre moarte”, ce parcă îi uzurpă destinul despre care Sofocle scria că el este cea mai mare minune dintre toate cele atât de multe ale lumii. Într-unul dintre Psalmi, Arghezi îl ruga pe Tatăl ziditor: ”Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care tulbur liniștea de-apoi/ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Și cântă moartea în trâmbițele mele”. E un prelung vers de durere cu atât mai grav, chiar nedrept, atunci când este vorba de un tânăr și, mai mult unicul fiu al unei văduve care se vedea fără singurul sprijin. Din iubirea negrăită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat în Fiu al Omului, moartea se arată a fi spre înviere. La intrarea în cetate, Mântuitorul a întâlnit un alai de oameni însoțind o văduvă căreia îi murise unicul fiu, fapt ce o condamna la singurătate și sărăcie. La poarta dinre cele două lumi, Fiul Fecioarei a întâlnit fiul văduvei; moartea s-a înfățișat Biruitorului lumii cu cel mai hâd chip al ei, dar i-a fost dat să întâlnească Învierea, cum se spune în Faptele Apostolilor ”în el trăim și ne mișcăm și suntem.” S-a milostivit Prea-iubitorul și a rostit: „Nu plânge”, cuvinte ce altminteri ar fi fost absurde dar care acum și-au arătat puterea pentru că aveau să alunge departe izgonise cauza morții. Știind aceasta, Sf. Ap. Pavel scria filipenilor: ”Da frate, eu te rog, fă-mi binele acesta în Domnul; liniștește inima mea în Hristos.” Și asta pentru că după Răstignire și Înviere, înălțându-se, a spus: ” Pacea mea v-o dau vouă.” Înmormântarea va însemna pentru totdeauna dezlegarea de această viață spre moarte întru învierea cea de obște. Fii ai Bisericii fiind și mădulare ale ei ne vom ridica spre a aduce slavă întru cei de sus și, recunoscători pentru pacea dăruită, vom alunga reaua voire dintre noi spre a o înlocui cu bunăvoirea pe care o păstrăm în sufletul ce poartă efigia Celui care ne-a făcut din pământ și, apoi, ne-a dăruit Duh Sfânt, Duh al Adevărului și al Făcătorului de viață. Văzând minunăția, oamenii înspăimântați își spuneau unii altora că ”Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat poporul Său”. Toată Iudeea era cuprinsă de această teamă iar Sf. Ioan Înaintemergătorul, aflat în temniță, a trimis pe unul dintre ucenicii săi să întrebe dacă, într-adevăr El este Cel îndelung așteptat sau să mai aștepte.

Atunci, ne amintim, Mântuitorul nu a spus ”Eu sunt”, cineva care, să se întoarcă și să povestească cele văzute – că orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg și săracilor li se bine-vestește. Cât despre înviere și astăzi sunt dintre cei care nu cred în ea și motivează spunând că nimeni nu s-a întors de acolo și nu a dat mărturie, așa că viața de veci nu există. Asta cu toate că Evanghelia povestește de trei învieri, în momente diferite ale vieții. Mai întâi, a fost fiica lui Iair, un mai mare al iudeilor și acum acest tânăr ca mai apoi să-l învie pe cel de-o seamă, fratele Martei și al Mariei, prietenul său Lazăr. Asta arăta cu asupra de măsură că plânsul nu-și are rostul, nu ai ce face câtă vreme este o lege cu caracter general căreia nimeni nu i se poate sustrage.

Hristos a mers mai departe, adresându-se celui plecat spre lumea de dincolo ”Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, ca și cum l-ar fi putut auzi și răspunde și că moartea nu are ultimul cuvânt, că omul are vocația înveșnicirii. La noi, străbunii nu spuneau că a murit cineva, ci că ”și-a dat sufletul în mâinile Domnului” care înveșnicesc totul.

Ne amintim că și celor care erau la căpătâiul fiicei lui Iair le-a spus ceva asemănător: ”Nu plângeți, copila nu a murit, ci doarme”. Aidoma celor două surori ale lui Lazăr – Marta și Maria. Mai înainte însă a rostit: ”Lazăr, prietenul nostru a adormit; Mă duc să-l trezesc”. Da! Nu murim, ci ”adormim întru Domnul”. Din nefericire, totuși, s-a perpetuat frica de moarte, când, de fapt, s-ar cuveni să ne temem de Judecata de apoi. Să avem în minte că omul a murit sufletește după căderea în păcat, că Adam și Eva au mai trăit și după căderea din rai. Cunoscând cele trei învieri – a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr, nu minimizăm drama ei, dar o anulăm cu speranța că ”toți ne vom vedea în viața de apoi”, ”a Dieu” cum spun francezii, adică la Dumnezeu când fi-va marea revedere. Ea e prefigurată în aceste învieri ca noi să dobândim mai multă speranță și să ne modificăm felul de a fi ca ”ființe spre înviere”.

Fii ai Părintelui Veșniciei ne pregătim pentru viața veacului ce va să vină

Pe tânărul înviat, Hristos l-a dat mamei sale tot ca un dar de preț, căci a fost ca și cum i-ar fi dăruit viitorul. Încă odată ni se arată că prețuirea valorilor materiale este vană și că viața este cel mai prețios dar, iar pruncii, vlăstare ale bucuriei, prilej de recunoștință. Mântuitorul a dat ”pe tânăr mamei sale”, mai bine spus, l-a redat, pentru că de ”dat” a făcut-o la naștere. Omul nu creează, într-un sens propriu-zis un alt om, el doar ”îi dă naștere”, creația este și rămâne întru de-a pururi un atribut a lui Dumnezeu, iar noi ne recunoaștem destinul de muritori, că nașterea e spre moarte și asta din pricina păcatului dintâi, urmat de șirul nesfârșit al următoarelor.

Cei din vechime foloseau mai puțin cuvântul moarte, pentru ei după o viață, așa cum ne e dată, sufletul se întoarce de unde a plecat, nu în așa-zisa neființă de care se vorbește și scrie dincolo de sațietate. Să reținem că suntem astfel pentru că ne dăm sufletul în mâinile Celui ce a făcut ”cerul și pământul cu toată podoaba lor”, Părintelui Veșniciei și pentru aceasta așteptăm învierea și ”viața veacului ce va să vină”. Viața este, deci un dar, așa să-l primim, arătându-ne recunoștința și s-o facem cum mărturisim într-o rugăciune de mulțumire: ”Căci viața mea, și această zi, și această clipă e un dar al bunătății Tale, care m-a însoțit până acum, mă sprijinește în necazuri și-mi întâmpină trebuințele” Ghenadie Scholarios merge mai departe spunând: ”ce bine îmi pot dori eu, pe care tu să nu-l dorești înainte și să-l faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru”. În ”Pansofia”, renumitul pedagog și gânditor Komensky rezervă multe pagini pregătirii pentru moarte ca pregătire pentru ”viața de apoi”. La noi, țăranul se ”grijea” pentru moarte și o făcea cu responsabilitate și cu o anume seninătate ivită din rostul pe care îl afla în toate, amintind parcă de cuvintele Eclesiastului: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la vremea lor. A pus în inimă veșnicia pe care omul o caută fără să o găsească”. Mai ales azi să spunem cu poetul martir Vasile Voiculescu:

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul

Pe unul calc, pe celălalt îl străpung

Sunt slab, sămânța care-o suflă vântul

Pe stepele vieții îndelung

Dar el mă suflă unde vreau să ajung

Chiar dacă ești la infinit de mine

Dar știu că ești și-Ți cat împărăția

Nu mai trăiesc în van nimicnicia

O, Doamne, sunt contemporan cu Tine

Și sunt contemporan cu veșnicia

In Memoriam Doamna Elena Solunca